Avanpremieră editorială: Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români de Mihai Chiper, apărut la Editura Humanitas, în seria „Societate & civilizaţie“, coordonată de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Lansarea va avea loc marţi, 6 decembrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Un călător englez de pe la 1870 pune politețea bucureșteanului din lumea bună pe seama duelului, „o practică la care aristocraţia română se dedă adesea“, și explică apoi: „A călca, din greşeală, pe o rochie de bal înseamnă a-ţi pune viaţa în primejdie. Dacă ai ghinionul să-ţi laşi partenera să cadă, este recomandabil să-ţi faci testamentul, cu excepţia cazului în care eşti un trăgător de elită“. Astăzi însă, duelul ne pare un fenomen exotic în spațiul românesc. Tipul cavalerului brăzdat de cicatrici lipsește din lumea lui Caragiale, unde „onoarea de familist“ se apără cu bastonul, cu o pereche de palme sau cu o lovitură de picior bine plasată. Cartea de față își propune să corecteze această imagine, recuperînd o istorie bogată și plină de semnificații, care pînă acum a fost pur și simplu ignorată.

Bazîndu-se pe cercetarea a peste 1200 de afaceri de onoare, de la 1821 pînă spre 1940, afaceri încheiate cu sute de dueluri, cartea examinează unul dintre resorturile importante ale mecanismului social: onoarea este o adevărată obsesie, care guvernează comportamentele și atitudinile. Aflăm astfel că multe personalități ale timpului aud șuieratul glonțului, iau lecții de scrimă ori participă în calitate de martori la tranșarea unui diferend, fie în cercul strîmt și exigent al înaltei societăți, fie în cercul mult mai larg al aspiranților la consacrarea socială.
Provocarea la duel nu este un simplu accident biografic ori consecința unei furii de moment. Punctul de onoare — ne lămurește un martor al epocii — este produsul unei sensibilități rafinate prin educație și prin conviețuirea într-un mediu care pune preș pe cinste, pe curaj și pe eleganța morală. Adepţii duelului nu se percep pe ei înșiși drept oameni violenţi; dimpotrivă, în ochii lor acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stima reciprocă, rigoarea unei etichete și respectarea demnității umane.

Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ – Iaşi al Academiei Române, specialist în istorie culturală şi istoria modernă a României. A condus proiecte de cercetare finanţate de CNCSUEFISCDI (Bucureşti), reflectate în două volume de autor: O societate în căutarea onoarei: Duel şi masculinitate în România (1859–1914), Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2012, şi 1848: Memorie şi uitare în România celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2015.

***

Cine este onorabil?

În 1871, un consilier al capitalei, George Florescu, îl provoacă la duel pe un anume N. Ioanid, băcan din strada Lipscani, la rîndul său membru al Consiliului Comunal. Disputa celor doi nu este determinată de o altercaţie personală, iar afacerea lor de onoare ar fi rămas necunoscută dacă ziarele nu ar fi sesizat miza publică a conflictului. Într-o şedinţă a administraţiei – relatează Poporul din 12 septembrie 1871 – Ioanid cere o socoteală exactă asupra întrebuinţării pietrei de pavaj, spunînd că ar vota pentru achiziţionarea unei cantităţi suplimentare, dar nu are încredere în Florescu, coordonatorul lucrărilor de modernizare. În termenii actuali, este o acuzaţie de corupţie, care pune în discuţie publică integritatea morală, deci onoarea. Florescu, ofensat, cere să i se acorde „satisfacţie pe cîmpul de onoare“, expresie pe care Ioanid pretinde că nu o înţelege, „mai cu seamă pentru că nu ceruse a se da socoteală în cîmp pentru aprobarea pietrei“! Nefamiliarizat cu termenii afacerilor de onoare, Ioanid pricepe, în cele din urmă, că este provocat la duel, o „jucărie de copil“, cum spune el, şi anunţă poliţia şi procurorii. Refuzat, Florescu îl numeşte pe Ioanid „om de prăvălie“, expresie de care acesta nu se sinchiseşte, după cum scrie Poporul din 10 septembrie 1871, în articolul „Un incident la comună“: „Domnul Ioanid arată că, departe de a-i fi ruşine de acest titlu, pe care d-l Florescu i l-a dat în dispreţul comerţului, domnia sa îl poartă cu mîndrie, şi că omul de prăvălie se crede dator, şi în drept, a cere socoteală cum se cheltuiesc banii comunei“. Ioanid îi mai cere lui Florescu să „lase duelul“, căci „dumnealui, ca om de prăvălie, nu-l înţelege, comercianţii ocupîndu-se de altceva decît de duel“.

Din acest mărunt fapt social, trebuie remarcate cîteva aspecte. Cei doi actori au o reprezentare diferită a onoarei. Afacerea Florescu–Ioanid poate fi socotită un indicator sensibil al nivelului de popularitate la care ajung codurile de onoare occidentale şi al gradului în care sînt agreate de anumite categorii sociale. Nu avem date despre originea socială a lui George Florescu, dar, după „calitatea“ ofensei adresate insultătorului său, în mod evident dispreţuieşte lumea negustorească. Pe de altă parte, utilizarea expresiei „satisfacţie pe cîmpul de onoare“ reflectă o anumită familiaritate cu termenii întîlniţi în cercurile elitei bucureştene. Altfel, alegerea unei ofense inadecvate şi surpriza în faţa lipsei de reacţie a ofensatului ar fi un indiciu al lipsei de experienţă în domeniu. Cutuma spune că nu poate cere satisfacţie oricui, pentru că provocarea presupune recunoaşterea unei anumite egalităţi sociale şi de statut. Pretenţiile onoarei variază, evident, în funcţie de clasa, profesiunea, vîrsta şi sexul persoanei. Aparenţa şi necesităţile onoarei depind de complexitatea grupurilor sau a societăţii, iar înţelesurile ei, care se schimbă odată cu trecerea timpului, pot fi divergente în aceeaşi perioadă istorică. Diferite cercuri sociale au propriile coduri ale onoarei. Regulile de comportament ale fiecăruia par, cîteodată, incompatibile şi chiar contradictorii. În a doua parte a secolului al XIX-lea, de pildă, datoriile ruinează onoarea unui om de afaceri, abia o ating pe aceea a unui ofiţer, iar unui artist îi pot aduce un şarm boem.1

Duelul nu este o reacţie obligatorie la ofensă, deşi imperativele apărării onoarei sînt, evident, bine-cunoscute. Riscul de a fi ucis cîntăreşte, deseori, mai mult pentru apropiaţi, iar ofensatul alege să-şi respecte obligaţiile de familist şi să suporte oprobriul public, aşa cum ţine să explice D.M. Korne din Iaşi. Pălmuit de maiorul Xenofon Eraclidi, „cu surprindere pe dinapoi“, în faţa Curţii cu Juraţi din Iaşi, avocatul alege să nu trimită martori, dar insistă să publice o explicaţie în presă pentru lămurirea atitudinii pe care unii ar fi putut-o eticheta drept „laşă“ sau „lipsită de onoare“. Korne arată, în Curierul de Iaşi din 5 octombrie 1869, că nu înţelege motivul pălmuirii publice, dar că ştie că „prin asemenea insultă punea o pată pe viaţa sa pe care se silise să o trăiască nepătat“. „Ştiu că un asemenea afront nu se poate spăla decît prin sînge şi, după cerinţele moravurilor, un duel de moarte ar trebui să rezulte. Dar pus în nenorocita alternativă sau de a trăi cu un afront nereparat, sau de a da o lovitură de moarte femeii mele, tatălui meu, mumei şi surorilor mele, mă expun la consecinţele triste şi dureroase ale nenorocirii mele nemeritate, şi nu voi dezespera suflete ce-mi sînt mai scumpe decît viaţa mea. Şi eu cel întîi fac apel la opiniunea oamenilor oneşti şi de inimă: să judece ei între dl maior Eraclidi şi între mine.“ Publicul este pus, astfel, să facă nu doar un exerciţiu de imaginaţie, ci să formuleze un verdict: rămîne Korne un om onorabil?

Invitaţia la participare, la punerea în discuţie a onorabilităţii oricui devine un exerciţiu firesc, nu doar parte a noii sfere publice emergente, libere, ci şi o formă de conştientizare, de educare a personalităţii şi de afirmare a drepturilor individului. Onoarea ajunge rapid un concept fetişizant al unei societăţi în care dispăruseră vechile ranguri boiereşti, în care constituţia stipula egalitatea în faţa legilor şi în care apar noi posibilităţi de ascensiune socială, de mobilitate pe verticală. Este o realitate ce impune noi formule de ierarhizare şi omologare a valorii personale, prin raportarea la criterii etice de comportament şi de caracter. Onoarea ajunge un reflex retoric, inclus în formulele de adresare în administraţie şi în actele oficiale: o formă de salut respectabil, „Am onoarea!“, o formulă de adresare în faţa unei audienţe compuse din subiecţi politici, „onorabili cetăţeni“. Apărată prin mijloacele la îndemînă potrivit educaţiei, statutului social sau temperamentului celor implicaţi, onoarea este resimţită inerent ca un bun indispensabil.

Duelul, într-o măsură pe care o vom detalia în continuare, este o manieră nouă, prin intermediul căreia se tranşează o parte dintre conflictele generate de insultă, de calomnii sau alte tipuri de altercaţii, care pun în discuţie integritatea fizică şi calitatea morală a persoanelor. Duelul rămîne un obicei al aspiranţilor la poziţionare în elita socială – după expresiile timpului, în societatea „bună“, „aleasă“, „educată“. Societatea românească nu este atipică din acest punct de vedere. Chiar şi în cea mai „onorabilă“ societate, cea germană, doar 5% din populaţie se califică pentru acordarea satisfacţiei.² 

• José Carlos Del Ama, „Honor and Public Opinion“, Human Studies, vol. 32, nr. 4, 2009, p. 444
• Kevin McAleer, Dueling: The Cult of Honor in Fin de Siècle Germany, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1994, p. 35.