indoiala

Nebunia timpurilor noastre e că mulți dintre semenii noștri vor să aibă certitudini în legătură cu orice.

În viața de zi cu zi, îndoiala, dubiul, nesiguranța sînt stări considerate dezagreabile. E neplăcut să nu prea știi pe ce picior să dansezi. Situația nu e însă mai bună atunci cînd crezi că știi, cînd nici nu-ți trece prin minte că ai putea greși, cînd nu te gîndești să te oprești o clipă și să te iei la întrebări.

E foarte greu să educi societatea pentru o bună îndoială, pentru că societatea prețuiește încrederea şi, într-o oarecare măsură, chiar aroganța, căci arogantul este perceput ca elitistul intangibil, care deține secrete şi putere.

Evolutiv, acum revendicăm și atacăm ca prădători fini, ca niște pantere agile, teritoriile spațiului virtual ce lasă impresia navigatorilor că pot fi cucerite. În realitate, panterele scot sunete de urangutani obosiți, mînjind tot ce prind și, culmea, ce nu-i tocmai palpabil.

Ca sedimentolog costier, încerc să înțeleg din ce sînt alcătuite și cum se modifică plajele. Mereu sub bătaia vântului și a valurilor, mereu în mișcare, particulele de nisip, minuscule blocuri care compun plajele, par a avea o soartă simplă. Cel puțin pe hîrtie, la prima vedere.

Uneori, aceste așa-zise certitudini ne duc în fața unor situații care ne lasă fără glas. Atunci, un dram de îndoială ne poate salva din calea lor (ca să nu spun de la moarte, chiar).

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit autoreflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitînd și interiorizînd tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare dintre noi.

Distincţia dintre cunoaştere şi credinţă (la rîndul său distinsă între a crede ceva şi a crede în ceva) trebuie operată dintru început.