Un alt spaţiu pentru religie

Din anul 2000 ţările scandinave au hotărît să nu îi mai înscrie din oficiu pe nou-născuţi în Biserica luterană. Starea mentalităţilor a condus la disocierea cetăţeniei de o apartenenţă religioasă "oficială", pînă de curînd tradiţional acceptată; înţelesul ei devenise, pentru mulţi, la fel de incert şi de livid, poate, ca imaginile lunare ale filmelor lui Bergman. Regina Marii Britanii şi-a declarat intenţia de a renunţa la titlul de şef al Bisericii Angliei, iar prinţul Charles schimbă rolul, întrucîtva ambiguu, al strămoşului său - de "apărător al credinţei" - pentru cel de "apărător al credinţelor", al tuturor comunităţilor şi identităţilor religioase din Commonwealth. În mai toate ţările europene, Bisericile trec printr-un proces de "desestablishment"; sînt disociate de aparatul de stat, semnele vechii lor alianţe fiind şterse unul cîte unul. Neutru faţă de credinţele cetăţenilor săi, statul nu îşi mai asumă profesarea unui adevăr religios ori a unei morale de inspiraţie explicit religioasă. Misiunea lui e să administreze viaţa societăţii, nu să îi dicteze conţinutul. În România, noua lege a cultelor, din 2006, recunoaşte 18 culte, de la Biserica Ortodoxă Română pînă la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova. Dar ceea ce Bisericile pierd ca "monopol spiritual", exercitat prin mecanisme de stat, cîştigă în schimb ca independenţă faţă de putere, ca libertate. Disociate de protectorul lor temporal, ele pot asuma mai viu o funcţie critică faţă de temporalitate, îi pot privi idealurile, tendinţele, crizele, din perspectiva trans-temporalului. De cînd, prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică a acceptat modernitatea ca pe un dat fertil, ea şi-a exercitat această funcţie. Cînd critică consumismul, legalizarea avortului ori eutanasia, autorităţile creştine încearcă din ce în ce mai puţin să îşi impună poziţia prin aparatul puterii, ci se adresează conştiinţelor, indivizilor, liberi să reflecteze, să judece, să primească sau nu acest mesaj. Centrul de greutate pentru manifestarea publică a religiei trece din zona statului în zona societăţii civile. S-a afirmat că marea mutaţie a societăţilor europene, petrecută în ultimele decenii, constă în pretenţia de manifestare, în spaţiul public, a specificităţilor individuale sau de grup. Indivizii vor să acţioneze şi să fie recunoscuţi în spaţiul public cu toată diferenţa, cu toată încărcătura lor privată. Societatea civilă pluralistă, cu policromia exigenţelor ei individuale, are o din ce în ce mai mare influenţă asupra politicului; ea este cea care oferă legitimitate unui stat ce a renunţat la "transcendenţă" în economia vieţii colective. Tocmai datorită acestei mutaţii, locul religiei în societăţile europene actuale este rechestionat. Se înmulţesc gînditorii care recunosc că "ipoteza declinului religiei", a "ieşirii din religie" e de nuanţat drastic. A lua în considerare căutarea ori construirea sensului pe baza reperelor religiose redevine o chestiune de studiat pentru numeroase grupuri şi indivizi din lumea actuală. Departe de a fi o materie epuizată, referinţa religioasă la transcendenţă îşi înmulţeşte variantele: fie prin sosirea în Europa a unor noi religii, precum islamul sau buddhismul, fie printr-o inventivitate individuală care scapă de sub autoritatea Bisericilor tradiţionale. Pe "piaţa de sens" sau de "bunuri simbolice", religiile oferă material (eventual de bricolaj) pentru construirea identităţilor individuale, dar mai cu seamă pentru construirea sensului, pentru o înţelegere globală a lumii şi a destinului omenesc. Datorită funcţiei lor de sens, ca şi funcţiei lor (micro)identitare, religiile sînt readuse în spaţiul public, capătă o voce publică - plurală - de care politicul are a ţine seamă. Religiosul nu mai este parcat în spaţiul, bine delimitat, al credinţelor private. În faza de separaţie republicană - amintea Marcel Gauchet (La religion dans la démocratie, 1998; Ieşirea din religie, Editura Humanitas, 2006) - laicitatea franceză administra problema religiei sub deviza: "divinul nu se amestecă în treburile politice ale oamenilor. Dumnezeu este separatul". Astăzi, referinţa la divin este difuz, indirect, plural, polimorf, conflictual cîteodată prezentă în spaţiul public; nu autoritară şi înglobantă, dar incontestabil prezentă. Se vorbeşte, în legătură cu statutul actual al religiosului în societăţile europene, despre "desecularizare" (Peter Berger) sau despre "deprivatizarea religiilor" (José Casanova), noţiune pe care M. Gauchet o nuanţează, în sensul amintit mai sus, vorbind despre "publicizarea unui privat", căci "credinţa înţelege să îşi păstreze libertatea şi singularitatea privată, jucînd în acelaşi timp un rol public" (op. cit., p. 115). În ţările ex-comuniste, se poate vorbi mai cu îndreptăţire despre o "deprivatizare", în sens strict, a religiei, după privatizarea ei brutală în timpul regimului comunist. În România, ortodoxia este prezentă şi percepută în spaţiul public ca o dimensiune a identităţii şi a culturii naţionale, mai mult decît ca o opţiune individuală. În Polonia, Biserica a dat spaţiu public şi simbolism tare pentru refuzul totalitarismului. Astăzi, ea înţelege să folosească acest capital de eroism şi de prestigiu pentru a se reinstala, întrucîtva, la putere, în conjuncţie cu statul democratic. Legea interzicerii avortului, de pildă, i se datorează. Dar tocmai pentru că utilizează un model autoritarist - "datat", ca procedură, şi neatent, în substanţă, la evoluţia mentalităţilor - ea şi-a mai pierdut din popularitate. E curios - ori poate semnificativ - că, în recenta dezbatere asupra prezenţei icoanelor în şcoli, cei care făceau apel la puterea statului şi la măsuri autoritariste erau "iconoclaştii", apărătorii unei libertăţi de conştiinţă care, pentru a nu fi stingherită, cere ca expresia altor conştiinţe şi identităţi spirituale să rămînă acasă. Adepţi ai unei laicităţi ţepene şi cam demodate, ei erau cei care doreau un comportament public pliat pe o ideologie uniformizantă. Statul, căruia îi solicitau ajutorul, era cam încurcat, nu prea dispus să decreteze măsuri aflate în contradicţie cu starea de fapt a societăţii - unde religia e un bun de civilizaţie şi de identitate larg acceptat -, măsuri care ar fi amintit pe deasupra de directive comuniste. În schimb, printre cei care combăteau legiferarea interdicţiei de imagine religioasă, H.-R. Patapievici, mai cu seamă, situa chestiunea într-un cadru de tip pluralist şi liberal. Pe de o parte, decizia trebuia să aparţină, din principiu, nu statului, ci comunităţilor ori grupurilor locale în drept să îşi manifeste identitatea religioasă. Pe de altă parte, era invocată încărcătura culturală a imaginii religioase, pe care o educaţie cît de cît articulată nu o poate trece cu vederea. S-a vorbit nu numai despre imaginea creştină - care a modelat orizontul vizual, artistic, intelectual al Europei, un orizont pe care tinerii de azi riscă să nu-l mai înţeleagă. S-a vorbit şi despre arta sacră a altor religii, ca loc dens de întîlnire cu alte culturi, ca bagaj necesar pentru o cultură de tip universal. Mai mult, pe lîngă acest pluralism cultural, unele voci au invocat dreptul diferitelor comunităţi religioase de a-şi aşeza, convivial, simbolurile specifice în locurile publice unde sînt prezente. Locurile actorilor încep aşadar să se schimbe: în România, ca şi mai pretutindeni în Europa. Cei care găsesc firească şi susţin prezenţa religiei în spaţiul public îşi pledează cauza în numele unui model pluralist, avîndu-şi centrul de greutate în societatea civilă. Cei care se opun acestei prezenţe solicită autoritatea statului şi îşi doresc un spaţiu public organizat, monopolist, de o laicitate intransigentă. Dar chiar în Franţa, spaţiul-sursă al unei atare laicităţi, lucrurile s-au relaxat şi s-au nuanţat. Printre alte entităţi ale societăţii civile, statul recunoaşte, drept parteneri, comunităţile religioase - în chestiuni de educaţie, de asistenţă socială, de reflecţie asupra unor probleme de morală. Învăţămîntul public încearcă să recupereze - cu dificultăţi, dată fiind absenţa unor cadre didactice adecvat pregătite - predarea religiei creştine ca fapt de cunoaştere, ca un vocabular esenţial al culturii europene, ca dimensiune a istoriei continentului. Laicitatea intransigentă nu mai găseşte un suport prea mare în opinia publică - nota istoricul René Rémond (Religion et société en Europe, 1998; Religie şi societate în Europa, Editura Polirom, 2003). De aceea, intervenţia prim-ministrului socialist francez - care a impus menţiunea vagă a unor "valori religioase" în locul recunoaşterii rădăcinilor creştine, în preambulul Constituţiei europene - i se părea lui René Rémond inadecvată. O dată pentru că nu ţinea seama de evoluţia mentalităţii publice. Apoi fiindcă reprezenta intervenţia autoritară, a politicului şi a ideologiei laiciste, într-un proiect de societate liberală. În sfîrşit, fiindcă distorsiona realitatea.