Regensburg şi Istanbul

Discursul Papei la Universitatea din Regensburg e faimos - în presă, în instrumentările lui politice, în comentariile curente - datorită împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul. Într-un moment de înfruntări cu islamul, împăratul imaginase, potrivit unui gen literar uzitat, dialogul între el însuşi şi un învăţat persan, unde se desfăşoară o cercetare comparativă şi apologetică a religiilor monoteiste. Papa a folosit un citat din acest text în prelegerea sa, referitoare la o temă favorită: anume că o religie întreţine cu raţionalitatea, în genere, cu raţiunea umană, în special, raporturi strînse, obligatorii, determinante pentru valoarea şi autenticitatea religiei în cauză. Introduse cu nuanţă şi distanţare, cuvintele citate se refereau, în mod polemic şi abrupt - "un mod atît de abrupt încît este pentru noi inacceptabil", ţinea să precizeze Benedict al XVI-lea - la o "noutate" adusă de islam. "Arată-mi - îi spune Manuel interlocutorului său - ce a adus nou Muhammad şi nu vei afla decît lucruri rele şi inumane, precum faptul că a poruncit răspîndirea prin sabie a credinţei pe care o propovăduia." Papa a subliniat că citatul nu are decît un loc marginal în economia dialogului bizantin, care discută logica de ansamblu, proprie fiecăreia dintre tradiţiile Cărţii; apoi că dialogul însuşi nu este, pentru el, decît un punct de pornire pentru tema legăturii dintre credinţă şi raţiune. Iar, în această privinţă, a expus - aşa cum a făcut-o şi altădată - calitatea privilegiată pe care această legătură o are în creştinism. Prin însuşi tipul lui de revelaţie şi tot pe atît prin asimilarea gîndirii greceşti vechi, creştinismul este o religie a Logosului: a Mediatorului şi a medierii, a Raportului plin de sens şi de viaţă, întrupat, între divin şi uman, între divin şi creaţie. În acest înţeles, creştinismul e religie adevărată, religio vera, onorînd pe deplin înţelesul legăturii între incomensurabile; o religie în care raţiunea îşi capătă anvergura maximă. Islamul - lăsa să se înţeleagă Papa, conform de altfel unei judecăţi răspîndite - privilegiază un Dumnezeu al transcendenţei tari, a cărui majestate este fără comună măsură cu creatura, aproape teribilă în splendoarea ei, aproape discreţionară în deciziile ei; un Dumnezeu a cărui transcendenţă se manifestă prin depăşirea oricăror aspecte mundane, inclusiv prin depăşirea raţionalităţii cosmice şi umane, ceea ce le poate sugera adepţilor săi că decretele divine sînt indiscutabile, iar forţa poate fi întrucîtva justificată în impunerea credinţei. E de la sine înţeles că Benedict al XVI-lea nu a apăsat pe acest caracter al islamului, care poate fi echilibrat de altfel cu multe citate din Coran, referitoare la numele divine de milostivire, la intimitatea dintre Dumnezeu şi creatură, la îndemnurile de a trata cu nobleţe şi toleranţă pe adepţii altor religii, faţă de a căror mulţime islamul se socoteşte o recapitulare şi o împlinire. E de la sine înţeles, iarăşi, că, în Textul şi în tradiţia sa, islamul e departe de a fi străin de raţionalitate, ba a dezvoltat chiar linii raţionaliste binecunoscute, care au influenţat filozofia medievală creştină. Benedict al XVI-lea s-a referit de altfel mai cu seamă la ceea ce ar fi echivalentul acestei "transcendenţe separate" în gîndirea europeană, la etapele prin care divorţul între credinţă şi raţiune se stabileşte aici, începînd cu primul "val de dezelenizare" apărut în creştinismul occidental prin Duns Scot şi teoria voluntarismului: transcendenţa e concepută drept atît de radicală, încît voia şi intenţiile ultime ale lui Dumnezeu rămîn inaccesibile pentru inteligenţa umană naturală şi pot apărea drept manifestările unui Dumnezeu arbitrar. E ceea ce a constituit una dintre rădăcinile gîndirii secularizate, care abandonează un domeniu socotit a nu-i intra în atribuţii şi posibilităţi. Or, miza esenţială a discursului de la Regensburg era tocmai datoria, pentru europenii de astăzi, de a recunoaşte raţiunii drepturile ei cele mai vaste, care includ scrutarea transcendenţei; datoria de a nu amputa raţiunea de posibilităţi dintre cele mai nobile, care fac posibil dialogul între diversele ramuri ale gîndirii - ştiinţifice, filozofice, religioase - şi care dau demnitatea condiţiei umane. În ce priveşte cuvintele împăratului bizantin, nimeni nu a crezut că Benedict al XVI-lea ar fi lăsat să îi "scape", din neglijenţă retorică, pasajul în cauză. Dînd dovadă, atît în discursul de la Regensburg, cît şi în întîlnirile ulterioare cu responsabili ai islamului, de cel mai mare respect pentru islam, Papa nu a fost mai puţin net şi consecvent în intenţiile sale. Încadrat cu grijă în discurs, pasajul manuelin a fost ales tocmai pentru "virulenţa" lui retorică, iar alegerea şi-a atins - cred - în mare parte, scopurile. În primul rînd, el a făcut înconjurul lumii, a "agăţat" mediile de informare şi publicul. Benedict al XVI-lea nu se dovedeşte un comunicator mai puţin iscusit decît Ioan-Paul al II-lea. Sigur că pasajul a fost cel mai adesea decupat din context, sigur că a stîrnit proteste ale unor reprezentanţi ai islamului şi a fost instrumentat de fundamentalişti pentru a isca violenţe antioccidentale şi anticreştine (demonstraţii brutale în India, arderea efigiei Papei în Iran, atacuri asupra unor biserici creştine în Cisiordania, Gaza şi Irak, uciderea unei călugăriţe catolice într-un spital din Mogadiscio). Dar el a avut totuşi o a doua consecinţă importantă: a "forţat" autorităţile islamice să pună public în cauză tema "violenţei în numele credinţei", a jihadului politic, a terorismului. Cam aşa se vede astăzi islamul, datorită devierilor lui fundamentaliste, nechestionate de autorităţile acestei religii, şi din cauza practicilor teroriste, necondamnate public de aceleaşi autorităţi: iată ce lăsa să se înţeleagă alegerea citatului. În sfîrşit, poziţia occidentală şi creştină faţă de islamul actual a căpătat, în expresia Papei, o consistenţă sporită şi un profil mai net. Ea e alcătuită nu numai din respect faţă de cealaltă credinţă, ci şi din afirmarea ofensivă a credinţei şi a valorilor proprii. E alcătuită nu numai din tendinţa Occidentului de a răspîndi practicile democraţiei, ci şi din aşteptarea ca societăţile islamice să-şi asume ele însele condiţia modernităţii: şi anume, datorită unei raţionalităţi cuprinse în însăşi religia lor. E alcătuită nu numai din toleranţă şi din asigurarea libertăţii religioase pentru islam, ci cere asigurarea libertăţii religioase şi respect pentru toate religiile în pămînt islamic. Dialogul între religii, pentru care pledează Papa, poate fi dus între parteneri consistenţi, care au despre ce sta de vorbă şi respectă regulile dialogului. Coabitarea colegială a religiilor poate avea loc - a afirmat Papa în cursul întîlnirilor ce au premers vizita în Turcia şi de-a lungul ei - în societăţi unde funcţionează o laicitate deschisă faţă de religii, care asigură libertatea religioasă a individului şi a comunităţilor. Cînd spuneam că Papa a "forţat" autorităţile islamice să se pronunţe ceva mai net faţă de fundamentalism şi terorism, mă refeream la scrisoarea ce i-a fost adresată, ca reacţie la citatul bizantin, de 38 de înalte oficialităţi: muftii şi aiatolahi, rectori de universităţi şi profesori de ştiinţele islamului, din Malaezia pînă în Kosovo, din Oman pînă în SUA, din Irak, Siria şi Iran. Deşi tonul era catehetic, precizînd adevărata poziţie a islamului în privinţa unor puncte din discursul de la Regensburg, se spunea totuşi acolo: "dacă unii au nesocotit o lungă şi bine stabilită tradiţie în favoarea unor visuri utopice, în care scopurile justifică mijloacele, au făcut-o pe propria răspundere şi fără a fi susţinuţi de afirmaţiile lui Dumnezeu, ale Profetului său ori ale tradiţiei predate în islam". Semnatarii adăugau că preţuiesc deschiderea Bisericii catolice faţă de celelalte religii şi încheiau convenţional, dar încurajator, spunînd: "sperăm ca noi toţi să evităm greşelile trecutului şi să trăim pe viitor în pace, acceptare şi respect reciproce". Benedict al XVI-lea, de partea sa, a înmulţit gesturile de preţuire faţă de islam şi, în foarte bine păzita sa vizită în Turcia, a părut că susţine aderarea ţării la UE. Primul ministru turc, ca şi autorităţile religioase au trebuit să joace, destul de incomod, în spaţiul strîmt dintre acest deziderat politic şi rigidităţile antioccidentale ale populaţiei conservatoare. Aş spune că, în schimb, Benedict al XVI-lea a izbutit să "cumuleze", în vizita sa, energia afirmării creştinismului şi a civilizaţiei europene cu fraternitatea arătată islamului şi cu un îndemn la solidaritatea religiilor în general. "Doar prin acest dialog şi prin cunoaşterea celuilalt vor putea religiile să înfrunte provocările societăţii actuale şi să o deschidă spre transcendent" - a declarat el. Determinaţia tonului de la Regensburg nu a fost dezisă, ci s-a întărit prin gestul de la Istanbul cînd, însoţit de marele mufti al oraşului, Papa s-a rugat, în Moscheea Albastră, cu faţa îndreptată spre Mecca. P.S. Semnalez o mostră absolut "de excepţie" în ce priveşte lipsa de raţionalitate, ba chiar de bun-simţ elementar: din domeniul profan şi autohton, de astă dată. Primăria Capitalei - forul bugetar al Institutului de Studii Orientale "Sergiu Al-George" - nu l-a demis doar pe dr. Radu Bercea din postul de director al Institutului. (Chiar şi această demitere este contestabilă, căci îşi culege argumentele din domeniul administrativ, care nu acoperă nicidecum responsabilităţile esenţiale ale unui director de institut academic. Iar o comisie de specialişti care să evalueze activitatea ştiinţifică a directorului nu a fost nicicînd întrunită.) Dar Primăria l-a dat afară pe Radu Bercea chiar din Institut. Ce raţionalitate, ce raţiune, ce raţionament permit Primăriei să decidă asupra calităţii lui de indianist? De cînd posedă municipalitatea Bucureştilor o competenţă de vîrf în studiile academice de orientalistică? Ce raţiune secretă pune într-o intimă legătură administraţia urbei dîmboviţene cu doctrinele Indiei?