Potențialul satului, între subzistență și supraviețuire
Presupus „lovinescian”, am fost mereu indispus de inerția curentelor intelectuale paseiste, cu toate etichetele lor (poporanism, narodnicism, gîndirism, legionarism, semănătorism etc). Aveam motive temeinice. Din cauza lor s-a tergiversat necesara occidentalizare a societății românești. Ele au subminat germenii democrației parlamentare (pentru care se luptau candid eroii provinciali ai lui Caragiale). Tot ele au idealizat universul sătesc, socotind că vocația românilor e să scape de „teroarea istoriei” prin refuzul devenirii istorice firești. Știam că lumea țărănească dispărea încă din anii 1930 și că Școala de Sociologie de la București, fondată de Dimitrie Gusti (deodată cu Muzeul Satului), nu făcea decît să constate acest proces inevitabil. Înțelegeam că toate ideologiile antimoderne funcționaseră ca alibi al subdezvoltării, pe care o exaltau artificial, atribuindu-i virtuți din călimară. Și mă enerva, prin anii ’80, cînd eram student, atmosfera calp alegorică a festivalului „Cîntarea României”, în care diformul „folclor nou” omagia tocmai opera comunistă de anihilare a satului românesc autentic, cu bunele și relele sale. Ulterior, am apărat – cu argumente de toate felurile – natura urbană a creștinismului și chemarea lui civilizațională, în opoziție cu „păgînismul” lumii romane prăbușite din cauza invaziilor barbare.
N-am fost suficient de clar în a distinge refuzul ideologiilor ruraliste de ignorarea elementului rural ca realitate antropologică. În fond, mi-am ascuns atracția subconștientă față de geometria atemporală a satului, în care Blaga descifra o formă de „eternitate” imanentă. Asimilam fără să vreau latura pastoral-agrară a poporului nostru cu faimosul și mereu manipulatul „specific național”. Cum să-mi explic altfel prietenia cu Horia Bernea și cu pictorii din grupul Prolog, care promovau un soi de bizantinism vernacular, epurat și monastic? Rămîn convins că satul vechi a murit și că parastasul său „conceptual” (ca și singurele forme de „revival” plauzibil) intră în misiunea intelectualilor cu pasiune etnologică: doar ei știu ce s-a pierdut și doar migrația orășenilor sofisticați spre sat mai poate salva ceva (pentru că, lăsați să acționeze fără călăuze, țăranii – de pildă, maramureșeni – se întorc cu bani din Occident și fac ravagii de beton, cu lift exterior). Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice afișează, bunăoară, un bilanț promițător, chit că se ocupă cu precădere de salvarea edificiilor „boierești” (cule, conace, biserici).
Cu privirea de acum, deplîng rigidul maniheism al dualității sat-oraș. Nu trebuie să fim fie țărani de operetă, fie orășeni cu dispreț față de „balegă”, ci oameni ai cetății democratice postmoderne, care înțeleg avantajele telemuncii în era digitalizării și caută să trăiască din nou curat, în comunități rezonabile și cu alimentație (pe cît posibil) „bio”. Pînă ce se vor umple cu pensionari britanici – inspirați de „reclama” generos datorată actualului Rege Charles –, satele noastre – în primul rînd subcarpatice – mai au o șansă, dacă intelectualitatea autohtonă le redescoperă, le îngrijește și le ajută să se dezvolte decent, în acord cu datele tradiției nealterate. Modelul casei lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte poate constitui arhetipul cultural și pedagogic al acestei dorite și posibile renașteri care, dacă chiar dă Dumnezeu să se petreacă, ar contribui esențial la sănătatea (fizică, morală și mentală) a unei societăți schizoide, grav alienate sub povara succesivelor traume totalitare.
Feluriți experți în urbanism, sociologie a migrațiilor și economie ne anunță – de multă vreme – că viitorul omenirii implică mutarea tuturor inșilor activi spre tot mai mari, mai murdare și mai poluate metropole. Se prea poate ca tendințele globale – din anii ’60 pînă la recenta globalizare a Internetului și pandemia COVID-19 – să fi corespuns acestei predicții. Sînt însă convins că scenariul unor orașe ciclopice, cu zeci de milioane de locuitori, ghetouri etnice și criminalitate dezlănțuită, nu (mai) reprezintă o fatalitate, așa cum sînt sigur că, la scara demografică a României, repopularea inteligentă, graduală și creativă a „mediului rural” atîrnă doar de infrastructura rutieră (într-adevăr deficientă, dar în curs de ameliorare). Nu văd aici vreun obtuz anacronism, ci o strategie de supraviețuire, inclusiv spirituală.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
