Paradoxurile istoriei religiilor
A apărut anul acesta la Polirom traducerea primului volum din cele cinci cîte cuprinde Istoria religiilor (Gius. Laterza, Roma-Bari, 1994), coordonată de Giovanni Filoramo, prestigios specialist în domeniu, profesor la Universitatea din Torino. O lucrare de asemenea importanţă - a trata (cvasi)totalitatea experienţei religioase a lumii - dă specialistului un prilej şi îi impune aproape obligaţia de a reflecta asupra disciplinei sale în genere şi de a-i lua pulsul actual. El încearcă să formuleze cît mai precis modul cum îşi concepe/construieşte obiectul de studiu, ce opţiuni metodologice i-au condus pe autori în elaborarea lucrării, care e starea disciplinei şi care sînt temele ei dominante în momentul de faţă, ce schimbări în peisajul lumii religioase şi al ştiinţei religiilor au făcut necesară scrierea unei noi lucrări de asemenea anvergură. Intitulînd primul paragraf al Introducerii sale "Paradoxul religiei", Giovanni Filoramo situează de fapt propria disciplină, ca problematică şi statut, în logica paradoxului. Introducerea sa inventariază cu luciditate tocmai paradoxurile fertile ale istoriei religiilor, întrebările ei fondatoare, tensiunile ei - unele constitutive, altele amendabile prin rafinarea metodei sau prin schimbarea şi înmulţirea unghiurilor de vedere. Apare întîi de toate vechea întrebare: cum pot fi studiate sub categoria istoriei fapte ale căror substanţă şi rost ultim stau tocmai în depăşirea istoriei, în contactul omului cu acel "ceva" - "sacrul", "transcendentul" - pe care cercetătorul îşi interzice să îl sondeze? Răspunsul e desigur acela că istoricul religiilor, ca şi antropologul ori sociologul religiei, nu vizează "esenţa" obiectului studiat, ci numai "manifestările" lui - configurate în istorie şi în ţesătura relaţiilor sociale, dependente de contexte culturale. Dar nu riscă oare istoricul ca, respectînd cu stricteţe specificul perspectivei sale, să anemieze specificul obiectului de studiu, să voaleze calitatea religioasă a faptelor investigate, transformîndu-le în simple fapte istorice, culturale sau de societate? Vorbind dintru început despre statutul paradoxal al "religiei" - ca obiect de studiu istorico-critic - Giovanni Filoramo lasă să se înţeleagă că această interogaţie trebuie să rămînă vie în conştiinţa cercetătorului şi că ea poate determina întoarceri dintre cele mai productive asupra propriului demers. A doua întrebare: e legitim ca cercetătorul să conceapă relaţia dintre el şi subiectul său de studiu după binomul raţiune-pietate, raţiunea (ştiinţifică) revenind cercetătorului, iar adepţilor religiei revenindu-le "credinţa"? Nu riscă cercetătorul să se aşeze prea comod în faţa materiei sale, căreia îi neglijează - metodologic - raţionalitatea de alt tip decît cel istoric? Nu riscă să devină decupajul metodologic petiţie de principiu, judecată de valoare, clasificare ontologică? Giovanni Filoramo constată pur şi simplu care e calitatea menţionatei relaţii "în tradiţia noastră culturală". În tradiţia (culturală, ştiinţifică) a Europei moderne, "particularitatea actului religios constă în diferenţa dintre ceea ce este o religie (produs pur şi simplu uman, social, cultural, istoric) şi ceea ce aceasta pretinde să fie (realitate fondatoare şi justificare a societăţii, culturii, a istoriei)" (p. 5). Sublinierile îmi aparţin. Termenii înşişi declară îndeajuns de limpede asimetria de principiu pe care o statuează în genere "ceva" numit "tradiţia noastră culturală", o tradiţie de "obiectivitate" care e înclinată să pună sub semnul întrebării realitatea a ceea ce nu poate fi cunoscut în limite ştiinţifice moderne. Totuşi, dacă Giovanni Filoramo asumă fără ezitări poziţia disciplinei sale, el nu o înfăţişează ca pe un implicit criteriu de realitate, ci în cadrul unor polarităţi bine definite, în cadrul unor întrebări deschise - care dau tocmai orizontul de luciditate al unei cercetări istorico-religioase. Mai mult, el se referă la cotitura culturală de la sfîrşitul secolului XX, cînd secularizarea a încetat să fie "religia" savanţilor şi a ideologilor, grila exclusivă de interpretare a realului şi de fundamentare a gîndirii moderne. Tocmai această nouă atmosferă culturală este una dintre raţiunile de a concepe o nouă Istorie a religiilor, una care să abordeze faptul religios nu sub teza stingerii lui inevitabile, ci ţinînd seama de situaţia din teren, unde se manifestă vitalitatea lui deconcertantă, pestriţa lui inventivitate, unde au loc recompuneri, instrumentalizări, adaptări de care cercetătorul trebuie să dea seamă. Tonul însuşi al discursului său se înscrie în această cotitură care s-a impus astăzi în ştiinţele umane. Stilistic şi mental, se preferă amenajarea unui cîmp de întrebări, nuanţarea apăsată a problemelor, pluralismul abordărilor, iar nu construcţiile teoretice care îşi supun autoritar materia tratată, transformînd-o în material ilustrativ. Un exemplu este chestiunea definirii cadrului conceptual al studiului. Categoria de religie cu care lucrează metoda istorico-critică este înfăţişată, critic, drept produs al istoriei culturale occidentale - modelată în mare parte de tradiţia iudeo-creştină -, ceea ce lasă să se înţeleagă relativa ei inadecvare faţă de tradiţii extra-continentale. Dar tocmai capacitatea critică a gîndirii europene permite rafinarea acestei categorii, într-o dialectică care tinde să corecteze atitudinile excesiv eurocentrice. Pe deasupra, Giovanni Filoramo anunţă diversitatea asumată a modurilor în care autorii contribuţiilor manevrează metoda istorico-critică potrivit unor situări personale, religioase sau ideologice. Există, de asemenea, o discuţie asupra ierarhiei criteriilor de organizare a materialului, planul de ansamblu al lucrării lăsînd şi în acest caz un joc diversităţii lor - în scopul de a respecta mai degrabă caracterul tradiţiilor studiate, decît o rigidă sistematizare. Criteriul cronologic primează în ce priveşte tradiţiile antice (volumul I), criteriul de prezentare globală, în continuitate fiind preferat pentru tradiţiile cu o lungă istorie: religiile abrahamice, iudaism, creştinism, islam (vol. II şi III), precum şi hinduismul, prezentat împreună cu celelalte tradiţii ale Orientului în vol. IV, în vreme ce volumul V se ocupă de studiul etnologic al religiosului. În sfîrşit, criteriul tipologic intervine în tratarea religiilor caracterizate drept dualiste şi a celor din America precolumbiană. E de remarcat că avem de-a face cu o Istorie italiană a religiilor, aşa cum Enciclopedia religiilor (Encyclopaedia Universalis, Paris, 2002), tradusă în 2005 de Editura Pro, este una preponderent franceză. În Italia, mediul disciplinei este bogat, cuprinde personalităţi (precum Giulia Sfameni Gasparro, preşedinta Asociaţiei europene de Istoria Religiilor, care tratează în acest prim volum religiile lumii elenistice), iar istoria religiilor are o lungă şi prestigioasă dezvoltare marcată de figurile majore ale lui Raffaele Pettazzoni, Angelo Brelich, Ernesto de Martino şi Ugo Bianchi. Giovanni Filoramo însuşi se află într-o creatoare continuitate cu cel din urmă prin studiile sale asupra gnosticismului şi a gnozei, pe care însă nu le abordează în primul rînd prin prisma dualismului, ci a importanţei date de asemenea curente "crizei" intra-divine. Potrivit unei bune tradiţii academice, universitarii contribuitori încep prin a expune problemele de cercetare proprii domeniului investigat, pentru a-i înfăţişa apoi structurile şi marile teme, cărora materialul istoric le dă concreteţe şi dimensiune temporală. Între structură şi istorie, între descrierea contextualizată a fenomenelor şi logica ce le comandă repetiţia/adaptarea de-a lungul istoriei, între erudiţie şi interpretare, echilibrul este păstrat cu atenţie şi expus în mod convingător. Graţie Editurii Polirom, vom avea acces în româneşte la o solidă Istorie a religiilor, capabilă să dea seamă cu multă precizie de importanţa modelatoare a religiosului în cultura/culturile noastre.
