Mersul la școală a fost, la început, ceva ce nu mi-am dorit. Mi-era foarte bine acasă, cu ai mei, trăiam într-o lume perfectă căreia părea că nu-i lipsește nimic. Și m-am trezit, deodată, într-un loc cu mulți oameni străini – ce-i drept, de vîrsta mea, dar și cu reguli de respectat.

Și aici nu mă refer la cele de disciplină în clasă. Astea nu mi se păreau neapărat o problemă. Ci la unele legate de sistemul de atunci. Cumva, mai direct, mai indirect, ai mei m-au instruit să nu spun la școală ce se vorbește acasă. Evident, legat de sistem. Eram mică, dar ceva-ceva înțelegeam. Înțelesesem chiar din apartamentul nostru de bloc că nu putem vorbi orice cu voce tare, că anumite lucruri pot fi auzite și pot avea consecințe. Nu pricepeam eu totul, dar pricepeam că Ceaușescu, cel care apărea la televizor după emisiunea cu Mihaela, nu era în regulă. Că era ceva cu el. Altfel de ce toți cei din jurul meu ar fi făcut ori bancuri cu el, ori l-ar fi criticat? De aceea, chiar de cînd eram mică, spuneam că trebuie să fim „patrioți în bloc”.

La școală era același lucru. Totul era aparent minunat, dar nu puteam, din start, spune tot. De pildă, ca să mă înscrie la o școală mai bună, mama s-a împrietenit cu secretara și a declarat, de comun acord cu ea, o adresă fictivă, de la bunici, zice-se, mai aproape de școala în cauză. Practic, era cea mai bună școală mai apropiată de casă (deși era departe, la cîteva stații de autobuz). În cartier nu erau unele prea grozave și mama vrusese neapărat să mă-nscrie la una mai bună. Și da, făcuse o ilegalitate, practic, și mințise. Și mă învățase și pe mine să mint. Încă din clasa întîi, eu știam că, dacă sînt întrebată la școală ce adresă am, nu trebuie s-o spun pe cea de acasă, trebuie să mint, căci altfel risc să nu mai pot rămîne la școala mea.

De fapt, am învățat să fiu duplicitară odată cu primii pași la școală. Am învățat că instituțiile statului socialist nu ne erau prieteni, ci chiar dușmani. Că trebuia să înșelăm ca să supraviețuim. Sau să ne acceptăm o soartă mai rea. Că nu puteam fi și în armonie cu instituțiile, și bine, decît în cazuri excepționale. Că statul nu ne sprijinea, ci, în general, ne șunta.

Am învățat toate astea cam devreme, totuși. Iar apoi, la școală, a continuat training-ul întru duplicitate. Știam, de pildă, de acasă, că felul în care era predată istoria în școală nu era unul corect. Că grandomania și naționalismul exacerbat nu erau modalitatea corectă de a privi istoria. Că poveștile cu „vitejia de veacuri a poporului român, stîncă în fața năvălirilor...” era doar o formulă goală. Da, eram cam tînără pentru toate astea, dar cînd am dat cu nasul de ele și am fost prevenită asupra lor, ceva-ceva tot am înțeles. Am înțeles ce sînt locurile comune și clișeele, și de atunci am tot luptat împotriva lor cum m-am priceput.

Am învățat același lucru și la română. Am înțeles că poeziile patriotice, da, pot fi analizate stilistic pentru notă, dar nu trebuie crezute ad litteram. Sau deloc. Că metaforele, comparațiile și epitetele pe care le întorceam pe toate părțile erau cuvinte goale, în mare parte. Am învățat să discern între texte valoroase și cele proaste și kitsch. Între texte cu valoare literară reală și unele cu conținut strict ideologic.

Desigur, am făcut-o treptat și cu instrumentele specifice vîrstei. Nu prin teorii fabuloase, ci prin studii de caz. Am învățat cam devreme că adevărul e relativ și că minciuna e mai ușoară, și e o modalitate de supraviețuire. Țin minte și acum introducerile pe care le făceam și la română, și la istorie cu vitejia sus amintită a poporului român, pentru că știam că așa trebuie.

Ceea ce nu a diminuat, în mod ciudat, frumusețea anilor de școală. Puteam foarte bine, se pare, să mințim și să fim duplicitari instinctiv, fără ca măcar să ne dăm seama, și să ne bucurăm de toate cele ale copilăriei, altfel. Să ascultăm cîntece de ABBA și Boney M și chiar să le interpretăm cum știam noi mai bine, imaginîndu-ne că sîntem fie blonda, fie bruneta din formație, susținătorii fiecăreia aducînd argumente fanatice. Puteam la fel de bine să ne credem Scarlett O’Hara și să ne îndrăgostim de ce Rhett Butleri găseam prin clasă. Ori să fim Pamela, Lucy ori Sue Ellen din Dallas și să ne negociem legăturile cu JR, Bobby, Ray, Cliff și alții. Se pare că toate astea mergeau mînă-n mînă, într-o lume plină de contradicții. Pe acest fundal, învățam ca nebunii, am fost obligați să fim competitivi de mici, să supraviețuim, pentru că eram atît de mulți, decreței fiind. Și, în tot acest context, pînă la urmă nu m-am mai simțit străină ducîndu-mă la școală. M-am bucurat, tot mai mult, de începerea anului școlar. Și mă bucur și acum, deși nu mai sînt eu în vreun rol.