Revelionul era sărbătoarea de iarnă oficială, recunoscută pe vremea lui Ceaușescu. Era festivismul permis și chiar încurajat, inclusiv pe micile ecrane. Noi toți, copiii – decreței ai anilor ʼ70 –, așteptam cu sufletul la gură sketch-urile din noaptea dintre ani. Era, de altfel, cam singura noapte albă permisă.

Pe vremea aceea, la noi, de revelion, aproape în fiecare an, veneau doi prieteni de-ai părinților mei, Reta și Vadic. (Reta era, de altfel, o pictoriță talentată și cunoscută, Clarette Wachtel, iar Vadic un talentat scriitor de limbă rusă). Masa uriașă din sufrageria noastră, pînă atunci strict pe post de birou al tatălui meu (și al meu), îndeobște înțesată de hîrtii, devenea acum sărbătorească. Așa lungă și șubredă cum era, avea capacitatea să se transforme și, cu o față de masă adecvată (țin mnte că era una cu modele pe maro), să devină chiar festivă. Nu mai țin deloc minte cu ce era încărcată, dar știu că erau de toate pe ea. Pentru mine era cum trebuie, era standardul.

Erau cei patru adulți și cu mine, copilul care nu se plictisea niciodată cu ei. Dimpotrivă, se simțea în largul lui și participa dezinvolt la conversații. Conversații care se tot învîrteau, vrînd-nevrînd, în jurul scenetelor comice de pe micul ecran, ai căror protagoniști erau Toma Caragiu, Stela Popescu, Ștefan Bănică senior, Vasilica Tastaman... Și lista nu se oprește deloc aici, ci poate continua cu floarea cea vestită a actorilor din anii aceia. Dar nu voi insista. Îmi aduc aminte că sketch-urile respective, ale lui Caragiu mai ales, era pline de aluzii la regim. Asta era epoca, ăsta era trend-ul. Bănuiesc că asta se petrecea cu voie de la stăpînire, sau parțial cu voie de la stăpînire: erau anii deschiderii și, ca să se vadă cît eram de liberi... Încă nu începuse dezastrul absolut.

Țin minte că ai mei și musafirii lor comentau totul, de fiecare dată. Cred că de atunci am învățat nu doar să fiu un fan al culturii populare, ci și un spectator critic al acesteia. Căci da, asta era cultura populară, o parte a ei cel puțin, din epoca respectivă. De la revelioanele astea am înțeles, atît cît am putut la vîrstele de atunci, evident, că ce se întîmpla în țară nu era în regulă. Că Ceaușescu, care insista mereu, cu încăpățînare diabolică, să-și țină discursul la 12 noaptea, nu era deloc ce trebuie. Că era cineva care făcea rău. Da, adulții perorau glume pe seama lui. Dar pînă și un copil înțelegea că era haz de necaz. Că se întîmpla ceva nelalocul lui în jurul nostru, că eram în găleată, că era ceva dubios la mijloc.

Altfel, veselie și feerie. Stela și Bănică ne dădeau tonul la petrecere, cîntau, purtau rochii cu paiete ori costume elegante și mîncau salată de boeuf, se iubeau pe ecrane atît cît avea voie să se iubească lumea pe vremea aceea pudibondă, își criticau șefii din scenete atît cît era permis și cît nu afecta nimic din esența regimului putred pe dinăuntru. Ne bucuram de aparența unei normalități în care răul părea doar o glumă, spumoasă precum șampania „Zarea“, pe care o aveam și noi (și care a rămas, în forma ei nu de spumant, ci de vin spumos, chiar și în ferocii ani ʼ80.)

Cînd se apropia ora 12 noaptea, prietena noastră Reta spunea că trecerea dintre ani trebuie să te prindă făcînd fix ceea ce-ți dorești să faci în anul următor. Ea își aducea instrumente de desen. Pe vremea aceea și eu desenam, așa că și pe mine mă prindea Anul Nou cu foaia și cariocile. Am păstrat mult timp obiceiul ăsta, care mi s-a părut de bun augur: să faci la 12 noaptea ce-ți propui, în mod special, pentru următoarele 365 de zile.

L-am păstrat la multe din revelioanele care au urmat. Cele mai multe dintre ele ratate. Începînd cu cel din anul revoluției, cînd am „pășit” din 1989 în 1990. Trecuserăm prin zile fierbinți și agitate, chiar pe lîngă moarte fără să știm, cînd zburau gloanțele pe lîngă noi, adevărate sau nu, și aveam mereu senzația aia de efervescență și suprarealism augmentată, presupun, de tinerețe. Cert e că am scăpat cu viață, deși am păzit, zice-se, Facultatea de Litere, alături de mulți alții, într-o noapte, urmărind teroriști, ori am alergat pe la Casa Studenților să scoatem primul ziar studențesc liber etc. Toate astea probabil că ne-au dat gata, astfel încît n-am mai reușit să ajungem la revelionul care se organiza tot la Universitate și, după atîta avînt revoluționar, pur și simplu am adormit.

A fost, probabil, somnul binefăcător al trecerii la o altă epocă. Am adormit în ultimele rămășițe comuniste și ne-am trezit în zorii tranziției. Nu că s-ar fi schimbat ceva radical peste noapte, punte sau nepunte dintre ani. Ci, pur și simplu, ne-am trezit cu alt fel de avînt revoluționar. Unul care presupunea să schimbăm lumea à la longue. O revoluție de durată, a realităților, dar și a mentalităților. Pe care încă o trăim, de altfel.

A urmat un lung șir de revelioane și mai ratate. Ratate, dar inițiatice. Ne-am războit cu chelneri, vînzători de alimentară, cu prejudecăți. Dar asta va urma.