Sînt probabil cel mai bun ascultător de povești. Dintr-o mînă de oameni acoperiți cu piei de animale, strînși seara în jurul focului, n-o să fiu nici șamanul-povestitor pe figura căruia cade din plin lumina flăcărilor, n-o să fiu nici femeia din grup care stă acolo pentru că e cald și pentru că e în siguranță, nici adolescentul care stă jumate întors spre grup, jumate întors spre stepa mîncată de noapte ca o promisiune a aventurii. O să fiu vietatea din publicul ăsta restrîns cu ochii cît cepele în care se văd oglindite două focuri micuțe, aidoma cu cel mare care arde în mijloc. O să fiu aia care soarbe fiecare cuvînt, pauză și virgulă din povestirea șamanului. Care o să intre total în povestirea lui, o să devină un personaj în acțiune și o să înceapă să pună întrebări.

N-o să fiu Minnesänger-ul, trubadurul, truverul, bardul care va cînta în fața lumii neliniștile melodios-simple ale unei iubiri neîmpărtășite, dar o să fiu ăla care ridică două degete și întreabă: „Totuși, cine e doamna asta necunoscută care te chinuie atît?“

Cum mi-am chinuit eu bunicile, alte rude și prietenii cu obsesia asta de a cere și de a le asculta poveștile. Am ascultat povești despre deportări, războaie, certuri epice de familie, rupturi și legături interzise. Povești despre ce se mînca în anii de foamete de după război, despre cum se îmbrăcau oamenii în curte cînd dădeau la animale și cum se îmbrăcau de sărbători. Poveștile despre mobilele lor din casă; scaunul cu spetează lucrată frumos în lemn, masa joasă cu trei picioare, apoi scăunelele alea mici, de lemn vopsit într-un verde urît, despre care se pare că nimeni nu are nimic de zis pentru că ele doar există umile și credincioase și nimeni nu mai știe cine le-a cioplit și cine le-a încleiat. Despre pianina cu lacul ciobit și scaunul rotund îmbrăcat în catifea roșie din fața ei cu pînza de sac aproape dezintegrată care-i ține rumegușul.

Sînt plină de poveștile familiei mele și ale altora, îmbibată cu ele pînă la saturație, ca un burete care începe deja să picure, ca un balon umflat pînă aproape de distrugere, ia uite-mă cum plutesc așa, umflată, pe deasupra vieților lor prezente și trecute. Umbra mea amenințătoare, căpcăunul care înghite povești și nu mai se satură s-a așezat între soare și ei, și vrea mai mult.

Ultima mea obsesie e legată de analizele ADN pe care le fac deja cîteva companii (din ce în ce mai multe) prin care fiecare își poate afla oarecum originile. Obsesia s-a legat și mă bîntuie mai abitir de anul trecut, după ce am citit în The Washington Post povestea unei femei care și-a făcut un asemenea test. Rezultatul i-a dat peste cap povestea oficială a familiei și sentimentul identității construite de-a lungul anilor prin poveștile auzite în casă. În două vorbe: Alice Collins Plebuch știa că provine dintr-o familie de irlandezi emigrați în America și fusese crescută în tradiția catolică a mersului obligatoriu la biserică duminicile, cu mîndria etnică aprigă a tatălui ei moștenită aproape fizic, așa cum moștenești, de pildă, un scrin vechi. Femeia își face un test ADN, își pune rudele apropiate să facă același test și descoperă că tatăl ei fusese schimbat la naștere cu un alt copil și că poartă pe jumătate moștenirea genetică a unei vechi ramuri de evrei așkenazi din Europa de Est. Telenovelă sută la sută.

Sînt cel puțin vreo șase site-uri care fac cu destulă acuratețe aceste teste, iar prețul e undeva între 60 și o sută și ceva de dolari. Living DNA, MyHeritage DNA, National Geographic Genografic Project, Ancestry DNA, 23andMe, HomeDNA. Plătești un kit pe care îl primești acasă, trimiți probele (scuipi într-o fiolă sau îți freci obrajii pe dinăuntru cu bețișoarele alea numite popular „de urechi“) și-ți aștepți povestea. Bine, chestia asta cu așteptatul poveștii nu e chiar atît de simplă, trebuie apoi coroborate niște date, descărcate niște soft-uri care compară baze complexe genetice, dar cam asta e ideea.

Abia aștept să mă trezesc în genetica goală în fața unei povești care va deschide căi nebănuite. Cine sîntem? Și, mai ales, cît contează, în definitiv, imaginea pe care ne-o construim mental despre noi înșine? Va urma. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.