Cu Tony Judt prin secolul XX (VIII). Imigranții Europei

Unul dintre motivele pentru care s-a declanșat Brexitul l-a reprezentat criza emigranților. Fenomenul a atins apogeul în 2015, dar în prezent episodul pare să își piardă din actualitate. La baza regresului numărului de imigranți stă acordul de acum patru ani dintre UE și Turcia, evoluția războiului din Siria și măsurile luate de Bruxelles.

Criza imigranților a impresionat în primul rînd prin număr. În anul de vîrf 2015, estimările oficiale au indicat că în Grecia, Italia și Spania au ajuns peste un milion de refugiați și emigranți, care s-au adăugat la cei sosiți deja. Este anul în care Comisia Europeană a estimat că în UE sînt două milioane de persoane fără forme legale. În 2016, numărul refugiaților și emigranților sosiți în Europa pe diferite rute, în special din Africa și Orientul Mijlociu, a scăzut la aproximativ 400.000, iar tendința descrescătoare s-a menținut și în anii următori. Cu toate acestea, Europa s-a confruntat între 2015 și 2017 cu cel mai mare flux migraționist de după cel de-al doilea război mondial. Continentul nu este însă la prima experiență de acest gen în perioada menționată.

În Postwar, Tony Judt scrie că în anii ‘50 ai secolului trecut, regiunile europene în general, și cele de nord-est în special, au cunoscut o refacere economică accelerată. Activitățile economice reluate după război necesitau însă o forță de muncă considerabilă. Europa se refăcea demografic, e drept, dar generația de baby-boomers încă nu era aptă de muncă. Și astfel, pentru prima oară, Europa a cunoscut un puseu migraționist de proporții, împărțit de Judt în trei direcții.

Pe de o parte, bărbații tineri din zonele rurale au luat drumul orașelor, locurile în care se concentraseră activitățile economice, altele decît cele agricole. Era o migrație internă, în cadrul acelorași granițe naționale, și care, cu o întîrziere de cîțiva ani, s-a regăsit și dincolo de Cortina de Fier. Exemple: în Spania, peste un milion de locuitori din Andaluzia s-au mutat în Catalonia între 1950 și 1970; în Portugalia, o mulțime de oameni din zona pauperă Alentejo a luat drumul Lisabonei; în Italia, între 1955 și 1971, aproximativ nouă milioane de oameni s-au mutat dintr-o regiune în alta, mai ales din sudul sărac în nordul mai înstărit; 250.000 de suedezi de la țară, din nordul și zona centrală, s-au mutat la oraș. Judt include în această categorie și migrația din Germania de Est către cea de Vest, motivată politic, dar și economic; est-germanii erau atrași de salariile și nivelul de trai deja superioare din zona rămasă în Occident.

Al doilea val migraționist a fost în aceeași perioadă, dar între țări diferite. Europenii - italienii, grecii, polonezii, evreii, la fel și ceva mai devreme, la începutul secolului XIX, și germanii, irlandezii sau scandinavii - au emigrat și în trecut, în general către America. Dar de această dată a fost vorba de o emigrație intracontinentală. În deceniul șase, Germania de Vest avea o nevoie acută de mînă de lucru și guvernul de la Bonn a făcut o serie de acorduri cu Italia, Grecia, Spania, Turcia, Maroc, Portugalia, Tunisia și Iugoslavia, prin care a adus muncitori în țară, în general tratați mai prost decît muncitorii germani. Astfel că în 1973, în RFG veniseră 500.000 de italieni, 535.000 de iugoslavi și peste 600.000 de turci. Dacă ne întrebăm de unde provine politica mai deschisă către emigranți a actualului guvern german, poate ar trebui să luăm în considerare și această evoluție din urmă cu aproximativ 50 de ani. Similitudinile nu lipsesc. În perioada 2014 - 2017, Germania a aprobat aproape un milion de cereri de azil (compară cu cei 1,7 milioane de turci, iugoslavi și italieni din 1973). Iar noii rezidenți primesc slujbele cele mai simple și prost plătite și au cele mai mici șanse să fie promovați - ca și imigranții de acum 50 de ani.

Cea de-a treia cale a imigrației europene din anii ‘50 - ‘70 a avut ca sursă fostele colonii. Dar, remarcă Judt, numărul imigranților din această categorie nu a fost mare. De exemplu, în Franța, în 1969, erau doar 600.000 de algerieni - mai puțin decît numărau comunitățile de spanioli sau italieni din țară. În Marea Britanie, în 1959 erau doar 3.000 de imigranți din India și Pakistan. Influxul de astfel de imigranți a cunoscut o apreciere mai notabilă abia în anii următori. Imigrația colonială a avut o anumită specificitate: a reprezentat primul contact mai amplu al băștinașilor europeni cu populațiile non-albe. Din acest punct de vedere, ea reprezintă un fel de preambul la imigraţia de azi.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

_____________________

Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai Brentry-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică,  Alegerile din Estonia și soluția austriacă, Ungaria post-56 și China post-89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început Războiul Rece?