Mitul statului social sau cum să tai unde doare mai tare

De la o vreme încoace, de cînd au fost anunţate măsurile de austeritate, în discursul public s-a încetăţenit ideea că sîntem un popor de asistaţi social, de leneşi care trăiesc pe banii altora în loc să muncească. Trîntori şi milogi care cumulează nemeritat diverse ajutoare sociale, pensionari pretins orbi care conduc maşini pe şoselele patriei şi sug din banii celor ce trudesc din greu – cam asta e imaginea căreia actualul Guvern şi-a propus să-i pună capăt. Nu vreau să pun aici în chestiune faptul că există abuzuri în alocarea ajutoarelor sociale. Dar nu pot să nu mă întreb dacă povara cheltuielilor sociale este chiar atît de mare pe cît se pretinde a fi, astfel încît orice neajustare a acestor cheltuieli ne este fatală, ducînd la colaps.

O simplă privire aruncată peste statisticile europene ne arată că lucrurile nu stau deloc aşa cum pretinde Guvernul. Conform ultimelor date disponibile la Eurostat, din 2007, România se afla pe ultimele locuri în ceea ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială – 12,9% din PIB, situîndu-se pe ultimele locuri, alături de Letonia şi Estonia, şi în mod clar sub media europeană de 26,2%. Dacă este să comparăm suma cheltuită pe cap de locuitor pentru protecţie socială, atunci sîntem fatalmente pe ultima poziţie – statul român cheltuia în 2007 doar 298 euro pe cap de locuitor, substanţial mai puţin chiar decît Bulgaria (414 euro). Rezultatul acestei abordări este vizibil: conform datelor din European Quality of Life Survey, România are cea mai mare pondere în totalul populaţiei, a indivizilor cărora veniturile cîştigate nu le ajung pentru a-şi procura mîncarea – 37,1%, incomparabil mai mult decît statele UE, unde media se situează pe la 6%, şi cu mult peste nivelul altor state din fostul lagăr socialist – în Bulgaria proporţia e de 10,9%, iar în Polonia de 13,9%. Letonia, care este, ca şi noi, o campioană la cheltuielile reduse cu protecţia socială, se situează, în mod deloc uimitor, în imediata noastră apropiere, cu o proporţie de 22,1%, ceea ce ne arată că există o corelaţie clară între cît cheltuieşti pentru cei defavorizaţi şi reducerea sărăciei. Iată cum, dintr-o dată, invocînd aceşti simpli indicatori, întreaga imagine a generozităţii excesive a statului social român începe să se clatine puternic. Poate că nu ştie să îşi direcţioneze generozitatea către cine trebuie, transformînd adeseori ajutorul social în pomană electorală nemeritată, cum îmi mărturisea acum cîteva zile un inspector social din Timiş, dar, una peste alta, cheltuielile cu protecţia socială nu sînt exagerate.

Într-o discuţie pe marginea acestor indicatori, un amic mi-a atras atenţia că procentul din PIB este irelevant, din moment ce, susţinea el, avem cel mai mare număr de beneficiari de ajutoare sociale (din informaţiile oficiale, în jur de 5 milioane). Posibil, dar, în acest caz, retorica guvernamentală este cu atît mai inconsecventă: preşedintele Băsescu ne explica cu ceva vreme în urmă despre felul în care cumularea ajutoarelor sociale poate ajunge la sume care depăşesc salariul unui ministru şi încurajează nemunca. Este ştiut că ajutoarele sociale trebuie să fie gîndite într-un asemenea fel, încît cîştigurile pe care cineva le-ar putea obţine muncind să difere semnificativ faţă de beneficiile sociale încasate. Spre exemplu, în Europa proporţia ideală a ajutorului de şomaj este considerată a fi de 60% din salariul mediu pe economie. În România, ţara celor care trîndăvesc pe banii statului, acest procent este de 30%! Precaritatea politicilor sociale din România se vede foarte clar în creşterea constantă a procentului populaţiei supuse riscului sărăciei – cifrele ne arată că, în timp ce economia „duduia“ şi toţi ne bucuram de roadele creşterii economice, acest procent creştea de la an la an, sărind de la 17% în 2003, la 23% în 2008, media europeană fiind de 17%. Cu alte cuvinte, oricît ne-am închipui că poţi trăi ca un ministru cu banii din ajutoarele sociale, această presupunere este una fundamental greşită. Or fi existînd excepţii, dar, statistic vorbind, ele nu au cum să fie relevante – cu un procent atît de mic din PIB împărţit la un număr considerabil de beneficiari, cei care pot huzuri pe banii statului nu au cum să fie prea numeroşi.

Şi atunci care este raţiunea reducerii ajutoarelor sociale? După cum se vede, risipa nu ne vine de aici. Iar faptul că ele sînt distribuite clientelar, pentru că avem o administraţie coruptă şi incapabilă, nu înseamnă decît că avem nevoie de mai multă integritate, de mai multe controale, de audituri şi inspectori sociali integri şi nicidecum că trebuie să îi penalizăm pe cei a căror supravieţuire depinde de aceste ajutoare. Ce se impune oare atunci cînd cheltuieşti prost – să tai cheltuielile sau să le eficientizezi? Dacă gîndim astfel, ar trebui să limităm libertatea indivizilor pentru că unii o folosesc greşit!

Urmînd logica actualului Guvern – aceea de a tăia acolo unde se cheltuie alandala – mă întreb de ce nu s-a umblat deloc la investiţiile publice, pentru că aici ineficienţa este la ea acasă. Ştiu, pe vremuri de criză nu este indicat să diminuezi investiţiile, acest lucru adînceşte şi mai mult recesiunea – în ultimul an, toate statele din UE au crescut procentul din PIB alocat acestora. La fel am făcut şi noi, drept pentru care România se află, alături de Cehia şi în strînsă competiţie cu Bulgaria şi Polonia, pe locul unu în ceea ce priveşte banii alocaţi investiţiilor publice – 5,4% din PIB! Da, vă vine să credeţi sau ba, sîntem fruntaşii Europei în această privinţă, chiar dacă avem cei mai puţini kilometri de autostradă, cele mai proaste drumuri şi cele mai proaste spitale. În schimb, datorită acestor exorbitante investiţii, avem borduri schimbate anual, săli de sport şi reparaţii în şcolile din satele fără copii, tomografe în spitale unde nu pot fi montate pentru că nu au curent electric şi se strică din cauza umezelii.

Dar veştile „bune“ nu se termină aici şi investiţiile publice nu sînt singurul capitol la care sîntem campioni. Pe lîngă aceasta, mai sîntem şi printre primele state din UE în ceea ce priveşte valoarea licitaţiilor publice organizate – aceasta se ridică la 7,36% din PIB, mai mult de dublu decît media UE, de 3,17%!

Şi atunci, de ce Guvernul a preferat să taie din asistenţa socială, în loc să reducă sumele alocate licitaţiilor publice, astfel încît să fim cît mai aproape de media europeană? De ce a preferat să restructureze cheltuielile acolo unde eram şi aşa codaşii Europei şi nu unde eram fruntaşii ei, tăind din locul care ne durea cel mai tare? De ce singura soluţie alternativă de diminuare a deficitului este, iată, creşterea fiscalităţii (pînă una alta doar a TVA-ului) şi nici o clipă nu s-a discutat despre reducerea fondurilor alocate licitaţiilor publice? Urăsc populismul, dar îmi fac mea culpa preventiv şi mă întreb totuşi dacă adevărata dilemă a guvernanţilor a fost, aşa cum au pretins, aceea dintre creşterea taxelor şi restructuarea cheltuielilor publice, sau problema s-a pus între sacrificarea „prostimii“ sărace, pe de o parte, şi salvarea clientelei politice, pe de altă parte.

Adevărat că opoziţia şi sindicatele au urlat sus şi tare împotriva tăierii pensiilor, a ajutoarelor sociale şi a salariilor şi au cerut, sporadic, diminuarea cheltuielilor cu achiziţiile publice. Nesusţinute de calcule şi proiecţii economice, zgomotul opoziţiei a trecut drept simplă demagogie. Atunci cînd a cerut scăderea cheltuielilor bugetare prin planul de măsuri alternative, PSD s-a cramponat în măsuri populiste de genul reducerea cu 50% a numărului de ministere, a secretarilor de stat şi stoparea achiziţiilor de lux. De ce nici opoziţia şi nici sindicatele nu au venit cu cifre şi calcule care să ne arate negru pe alb cum stau lucrurile? Probabil pentru că la noi politica nu se face după cifre, ci după ureche. Dacă se făcea altfel, nu eram astăzi aici. 

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundaţia Friedrich Ebert. Cercetarea privind migraţia a fost realizată în cadrul unui program al Fundaţiei.