La Gerda, în bucătărie
La Gerda, în bucătărie, înţelegi de ce capătă anumite locuri de pe lumea asta un soi de lumină pe care nu ştii s-o explici. E suficient s-o vezi pe ea, pe Gerda, ridicîndu-şi privirea dintre cratiţe şi rostind primele cuvinte. Îndată se luminează totul cu un calm ireal şi cu o căldură venită dintr-un suflet care nu are ştiinţa simulării. Nu e căldura aia venită să te ia de braţ, din prima, şi să te-ncingă la horă, povestindu-ţi de toate, de parcă v-aţi şti de o viaţă. E, mai degrabă, promisiunea unei călduri umane foarte personale, care vine un pic mai încolo, dacă ştii să răspunzi cu acelaşi tip de normalitate. Dacă uiţi toate sclifoselile şi primeşti cum se cuvine zîmbetul cu care eşti întîmpinat încă de la intrarea în curtea casei. Nu merge să-i zici tanti Gerda – în cazul de faţă, sună complet idiot şi nu se potriveşte nicidecum cu personajul – deci nici tante Gerda; ar suna penibil de snob şi de forţat. După cum nici cu Frau Gerda nu faci prea mare brînză în acoperirea acestui personaj cu un nume mulţumitor, gata să sugereze măcar un pic din imaginea fiinţei pe care vrei s-o povesteşti. Pînă la urmă, Gerda, pur şi simplu, e numele care acoperă destul de mult din ce ai vrea să spui despre ea.
La Gerda, în bucătărie, pălinca unge nişte mecanisme care se pornesc îndată, oricît ar fi de amorţite. Sînt roţile alea invizibile din dosul porţilor dintre oameni, locurile pe unde ies afară poveştile. Cînd se mişcă scîrţîind zăvoarele astea grele, pătrunde spre lumile întredeschise o aromă de omletă pufoasă, cu slănină şi cu caş frecat cu sare. Pune la socoteală şi-o ceapă roşie, dulce la început, adormitoare ca seducţia pură, pe urmă iute de-ţi zboară capul, ca trezirile bruşte la realitate. Dacă mai ungi c-o pălincă – mă rog, cu mai multe –, totul e ca o alergare nebună printr-o pădure deasă, un slalom curajos printre copaci. Ieşi în frig, la ţigară, şi crezi că ai respirat, să duci cursa mai departe. Te-ntorci în căldura plitei pe care fierbe ciorba de gîscă şi, dacă n-ai îndemînările necesare acestor probe olimpice supreme, te trezeşti cu fruntea într-un stejar secular. Dacă ai mai fost prin loturile reunite ale acestor sporturi extreme, îţi dozezi efortul, descalificînd însăşi ideea de efort şi lăsîndu-te în braţele alergării.
La Gerda, în bucătărie, miroase a tocană scăzută de viţel, în care ardeiul verde şi ceapa s-au topit pînă la a fi doar o părere, un nor brun, sticlos, din care plouă în gură o frăgezime torenţială, cum nu s-a mai văzut. Pe la mijlocul anilor ’70, Gerda, săsoaică punctuală, s-a dus la o nuntă. S-a pus la locul ei şi a stat, cuminte, la masă. La un moment dat, s-a aşezat lîngă ea cineva care întîrziase. Era Nicu. De prin părţile Buzăului. Nu se cunoşteau. Lucrau, fără să se ştie, la aceeaşi fabrică de aparatură electrică, la Săcele. Ea era tăcută, nu prea bea, aşa că Nicu i-a propus un schimb. A zis că-i dă ei sucul, dacă ea îi dă rachiul pe care nu-l băuse. Amor fulgerător. Saşii Gerdei, rubedeniile, să dea-n apoplexie: „Nu calcă român la noi în casă!“ Gerdei nu i-a păsat. L-a luat pe omul pe care îl iubea. S-a dovedit că intuiţia i-a funcţionat ca o maşinărie nemţească. Nicu ştie de toate. E şi lăcătuş, repară orice cît ai clipi, tranşează berbecuţul ca un profesionist, e şi meşter fermier, creşte animale, o ţine pe Pufi – o flocoasă simpatică de-ţi vine s-o furi pe loc – şi vreo nouă pisici care se joacă într-o curte generoasă, face o pălincă absolută şi un vin de streaşină care pune vîsle la barca gîndirii libere. Încetul cu încetul, rubedeniile l-au descoperit pe Nicu, l-au acceptat şi l-au respectat pentru cine e şi pentru ce ştie să facă. După Revoluţie, cînd fabrica s-a prăbuşit sub ideile binevoitoare ale patrioţilor, Gerda şi Nicu s-au mutat la Viscri, în satul de baştină al nevestei. Mai treceau pe acolo şi mai vedeau de una-alta. La un moment dat, s-au stabilit şi s-au apucat să facă agroturism, fără obsesia de a se îmbogăţi peste o săptămînă. Nici peste un an. Nici peste zece. Îi interesează altceva. Sînt senini, sinceri, luminoşi, fac ce fac din plăcere pură şi au doi băieţi mari, educaţi impecabil, pe care-i preţuieşti din prima clipă.
La Gerda, în bucătărie, pe plită stă o tigaie în care sfîrîie dovlecei daţi prin făină şi ou. În cuptor se caramelizează o năprasnică friptură de berbecuţ, care o să stea lîngă o mămăligă tare, pe care va curge definitiv un sos de usturoi frecat cu sos de roşii. Da, o fi contribuit Prinţul Charles la cunoaşterea locurilor ăstora. Şi, nu „o fi“, că a făcut-o din plin, cu generozitate şi cu solidaritate. Dar trebuie să ai şi un pic de „marfă“ umană prin părţile astea, ca să ţină treaba. La Viscri e şi ceva lume proaspătă, care promite, dar lumea veche, extrem de puţină, cîtă a rămas, încă mai dă o lumină locurilor din jur. La biserica fortificată – un loc superb, greu de uitat –, Sara, mătuşa Gerdei, te beşteleşte un pic dacă nu te mişti mai repede. Adică ea te lasă în turn la ora închiderii, dar tu te lălăi şi caşti ochii la peisaj?! Prin sat, unii îi spun „Îngerul Negru“ sau „Generalul“. Asta pentru că e categorică, ţi-o spune verde-n faţă, şi acum rîde cu tine, acum îţi face o observaţie, urgent, de nu te vezi. La Viscri e la fel de România ca peste tot. Lume care se ceartă, lume care se pune de-a curmezişul, lume care face drumuri de mîntuială, lume care îndrăzneşte, lume care are curaj, lume care vrea binele comunităţii, lume care ştie că ordinea şi disciplina salvează lucruri. Nu e uşor să duci moştenirea asta a saşilor şi să faci din ea mai mult decît casele şi biserica. Pentru că pereţii ăia trebuie însufleţiţi cu ceva. Altminteri, e doar un muzeu. Frumos, dar muzeu.
La Gerda, în bucătărie, e aşa cum ar trebui să fie cam peste tot, pe-aici, pe la noi.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
