Să admitem un fapt mai curînd neglijat: după căderea comunismului, descoperirea ortodoxiei la scară de masă s-a produs în logica investigării unui continent necunoscut (la fel au fost Occidentul, principiile democrației, funcția societății civile, turismul în străinătate și altele). Societatea închisă a totalitarismului a devenit deschisă pe orizontală, dar și pe verticala transcendenței regăsite. Chiar dacă n-a fost suprimată juridic (precum Biserica Greco-Catolică, Unită cu Roma), BOR a traversat comunismul pe sub radar: grupuri rezistente (arestate și condamnate), control permanent din partea Securității (care a reușit să infiltreze clerul), interzicerea catehismului și a predicilor, cenzura și limitarea circulației cărților bisericești, eliminarea oricărei referințe la Dumnezeu și la tradiția creștină în textele „aprobate“ (la edituri, universități sau școli) – iată principalele motive din cauza cărora românii anului de grație 1989 nu-și prea cunoșteau Biserica „strămoșească“. Aveau s-o descopere la scară mare atît în virtutea libertății parțial recîștigate, cît și a interesului arătat de noua-veche putere față de BOR, ca sursă de legimitare morală. Biserica din catacombele dictaturii ateist-științifice s-a instalat sub lumina reflectoarelor, ocupînd centrul vieții publice. În ultimele trei decenii, s-a produs o reevanghelizare a maselor. Procesul a avut o dominanță naționalist-filetistă și un aer complice, menit să „consfințească“ starea de fapt: vechea nomenclatură, epurată doar de clica imediată a lui Ceaușescu, avea să preia economia, finanțele, media, Justiția, instituțiile de forță ale statului. Diversele opoziții (politice, civice, intelectuale) au fost tolerate – din nevoia de a simula formal condițiile unei democrații funcționale – fără a fi cu adevărat integrate în pasta socială a noului proiect românesc. Iar cine nu s-a împăcat cu situația „dată“ n-a avut decît să profite de pașaportul în fine cîștigat și să părăsească țara. Sau să rămînă invizibil, în tăcerea multiplelor noastre resemnări.

Deși puterea a rămas în seama nomenclaturii, țara a virat spre Occident, pentru că nu prea avea de ales. Așa se face că și în BOR (care, asemenea „clasei politice“, e oglinda fidelă a societății) au căpătat o relativă prestanță vocile pro-ecumenice ale unor ierarhi educați în Apus. Ba chiar și bătrînul Patriarh Teoctist a priceput că evenimente precum vizita Papei Ioan Paul al II-lea (mai 1999) ajută țara, întredeschizînd ușile integrării în NATO și UE. Raportul dintre „tabăra“ sinodală orientată spre lumea slavă (cu avanpostul ei athonit) și cea pro-europeană a rămas foarte dinamic (în sensul că nici una dintre poziții nu a cîștigat partida). Cu toate acestea, tabăra fundamentalist naționalistă, antioccidentală, cîștigă teren: sîntem la peste zece ani de la acceptarea statului român în UE și, așa cum politic e tot mai vizibil un populism eurosceptic, vedem și ofensiva acelei părți din BOR care mizează pe filetism, izolaționism confesional și demonizare a Occidentului ca sursă de rău moral, în stare să pericliteze bunele obiceiuri ancestrale (lista lor pare lungă, dar e foarte greu de verificat în practică).

Marile clivaje din societate – rural/urban, maturi/millennials, democrați iliberali și liberali nedemocrați etc. – se regăsesc, sub varii opțiuni, și în viața eclezială. Există preoți cu discurs vadimist și marote protocroniste, așa cum există alții deschiși către dialog cu științele, permeabili la dilemele bioeticii contemporane, respectuoși cu elita laică angajată apologetic și preocupați de uzurparea dughinistă a ortodoxiei, care instrumentalizează marea tradiție bizantină în numele revizionismului rusesc. După mine, chiar dacă sînt (poate) minoritari, aceștia din urmă au de partea lor viitorul pastoral al unei Biserici vii. Fără ei, tînăra generație (deja masiv secularizată) se va înstrăina de BOR și va îngroșa zona anticlericalismului de extracție neo-marxistă. Sînt de asemenea convins că ierarhii cu adevărat inteligenți și responsabili pricep deja că bisericile se vor goli dacă magisteriul rămîne captiv în trecutul îndepărat sau recent. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.