Şahul în literatură: Zweig și Nabokov

Într-una dintre cele mai puţin vizitate săli de la British Museum din Londra dai de „şahul din Lewis”. Un grup de mici piese medievale, făcute din canini de morsă, undeva prin secolul al XII-lea. Numele le e dat de locul în care au fost descoperite, în insulele din nordul Scoţiei, pe atunci stăpînite de vikingi. Se crede că piesele au fost făcute în Norvegia, dar alţii aduc şi Islanda în discuţia privind provenienţa setului. Cert e că la data la care au fost făcute, şahul era deja bine cunoscut în puzderia de regate şi ducate medievale europene. Ba chiar în Germania, la un moment dat, un oraş şi-a luat numele de Schachdorf, „oraşul-şahului”, iar o tablă de şah figurează şi azi în emblema lui.

Şahul intră mai apoi şi în literatura medievală, fiind preluat de trubaduri. Dramele sentimentale specifice genului în vogă se consumă uneori la tabla de şah. Unul dintre primele poeme care menţionează şahul este din Catalonia, Scachs d’amour (Şahul iubirii). Poemul povesteşte, mutare cu mutare, partida de şah dintre Marte şi Venus, punctînd jocul inspirat sau mai puţin inspirat al fiecăruia. Iar în alt poem, „Furtuna”, pasiunea aprinsă dintre Miranda şi Ferdinand se sublimează integral la o masă de şah.

Epoca romantică a literaturii şahiste a ţinut cît însăşi perioada romantică a şahului, cînd cei mai buni maeştri erau cei ce sacrificau aproape toate piesele şi dădeau mat cu ultimul pion rămas. Din secolul al XIX-lea însă, şahul intră pe mîini mai practice. În paralel, şi literatura despre jocul de şah părăseşte zona sentimentală. Tendinţa continuă şi în secolul XX, şahul prilejuind acum reflecţii despre condiţia jucătorului de geniu, absorbit în lumea acaparantă a acestui joc al minţii. Şahul devine o temă de inspiraţie pentru scriitori precum Nabokov, Vonnegut, Borges, Zweig sau Beckett. Apar filme şi documentare inspirate din lumea şahului, dar şi opere de artă. Deocamdată, mă opresc la două povestiri, poate cele mai vestite, scrise de Nabokov şi Zweig.

Vladimir Nabokov a fost un jucător pătimaş de şah, căruia îi plăcea mai ales să dezlege probleme de şah. Obsesiile şahiste transpar din loc în loc în scrierile sale. Al treilea roman al său, Apărarea Lujin, este despre viața și cariera unui jucător de şah. Lujin era un copil retras, ciudat, pe care colegii de clasă îl ridiculizau şi pe care nu îl înţelegeau nici măcar proprii părinţi. Băiatul îşi găseşte un refugiu în şah, joc la care se dovedeşte imbatabil. Talentul său imens îl duce pînă la nivelul suprem în şah, un meci pentru titlul mondial, moment la care însă în mintea lui Lujin şahul începe să ia locul realităţii. Lumea i se năruie odată cu „Apărarea Lujin” de pe tabla de şah, pe care o construise în ani şi contra căreia adversarul găsise variante de joc neaşteptate.

Ultima scriere, de mare succes, a lui Stefan Zweig, înainte de a se sinucide împreună cu soţia, a fost Schachnovelle (Nuvela de şah), tradusă şi la noi sub numele de Obsedatul. Aruncat în temniţă de naţional-socialişti, în izolare completă, Dr. B. se salvează cu ajutorul unei cărţi de şah. El repetă iar şi iar, mental, partidele maeştrilor găsite în carte şi cînd nu mai are ce învăţa de la ele, începe să joace cu sine însuşi. Un obicei care se dovedeşte periculos, pentru că îl aduce în pragul nebuniei. Un medic îl salvează şi reuşeşte să îl şi elibereze, iar Dr. B. ajunge întîmplător pe un vas de croazieră împreună cu campionul mondial la şah. Cei doi se înfruntă şi la început Dr. B. cîştigă. Dar apoi, campionul Czentovic recurge la trucuri psihologice, iar Dr. B. riscă să piardă nu numai o partidă, ci şi sănătatea mentală – de această dată iremediabil. O nuvelă despre șah, dar și despre condiția umană din timpul nazismului, care-i părea atunci lui Zweig – anii ’38-’41 – înstăpînit pe vecie.

Ambele scrieri au evident ca temă nebunia, pierderea autocontrolului – riscuri la care şahiştii de geniu ar fi mai expuşi decît oamenii obişnuiţi. În epocă erau cunoscute cazurile campionilor Harry Nelson Pillsbury sau Wilhelm Steinitz, cărora li s-au asociat mai tîrziu Akiba Rubinstein şi Robert Fischer. Dar în lumea reală, e greu, dacă nu imposibil, de verificat o asemenea conexiune dintre şah şi afecţiunile mentale. Şahiştii nu sînt mai sănătoşi sau mai nesănătoşi decît orice grup de oameni alcătuit aleator. Atît că în cazul marilor jucători, există tentaţia (populară) de a-i credita cu un dram de nebunie pentru a explica mai convingător de ce joacă şah aşa de bine.

Diagrama săptămînii

Soluţia diagramei 119 va fi publicată săptămîna viitoare. Soluţia problemei 118 de data trecută: 1. Cxc6! Nxb2+ 2. Rb1 (ci nu 2. Rxb2 din cauza 2… Df6+ urmat de 3… Dxc6) 2… Dxe2 3. Cxa7#

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Două perechi rege – regină ale setului de piese de şah din secolul XII. Sursa: British Museum/ Andrew Dunn/ Wikimedia/ Solipsist/ CC BY-SA 2.0.