Dragă Adina,

Ai fost, deci, la cardiolog. Nostimi tovarășii tăi de suferință, pacienții aceia din sala de așteptare, amabili și serviabili. Și ce mi-a plăcut cel mai mult la ei e ca în agitația lor burlesc-bucureșteană par a fi descinși dintr-o schiță de Caragiale, așa că mi s-au alungit colțurile gurii înspre urechi citindu-le vorbele. Ei da, pacienții! Cuvîntul „pacient” provine din adjectivul latin patiens, adică răbdător. Însă în latină există și verbul pati – a suporta, a păți ceva, și desigur că Stan Pățitul al lui Creangă ar trebui să se numească, într-un context sanitar, Stan Pacientul. Povestea lui Stan Pacientul e povestea ta și a mea, cînd o pățim cu sănătatea și ne luăm picioarele la spinare mergînd la medic, ceea ce nu-i deloc fain nici în România, nici în Germania. Fain ar fi doar dacă am fi de-a pururea sănătoși tun și să n-avem nevoie de medici. Fericit om e medicul pe lumea asta, căci așa cum spunea Molière, nimeni n-are o meserie mai bună decît el: succesele lui mereu se preumblă la vedere, pe cînd eșecurile lui sînt toate ascunse sub pămînt.

Da, desigur, sistemul medical din Germania este unul dintre cele mai bune din lume, conform statisticilor. Da, în Germania oricine este asigurat medical și dacă persoana în cauză nu are niciun venit, îi plătește statul asigurarea. Și totuși, cînd trebuie să mă duc în Germania la medic, asta mi se pare o mare pedeapsă, pe de o parte pentru că trebuie să fiu în acest caz bolnav, așa că nu prea mă duc nici atunci, și pe de altă parte, pentru că medicul mi se pare, în general, un robot cu chip de om, programat greșit, care consultîndu-mă nu vorbește cu mine, ci cu sine însuși, lucrînd contra cronometru.

Am citit în statisticile oficiale că în Germania se merge în medie de 18 ori pe an la medic. Deci, dacă eu merg de zero ori pe an la medic, vecinul meu se duce de 36 de ori la domnul doctor. Se așteaptă mult pentru programare și apoi se așteaptă în sala de așteptare, înaintea consultației. Nu rareori se întîmplă să fii programat la ora 10 și să ajungi la rînd la ora 13, dacă mai ai norocul să trăiești la ora aia. Odată ajuns în cabinet, față în față cu acest Gott in Weiß, Dumnezeul în Alb, cum i se mai spune în germană medicului, un pacient este lăsat să-și descrie boala în medie cam 18 secunde, după cum arată statisticile. Mai multe secunde de atît medicul nu prea are timp să asculte, nu prea e bine ca pacientul să vorbească prea mult despre boala lui, pentru a nu-l deranja pe medic la lucru. Statisticile arată că un medic are la dispoziție circa opt minute pentru un pacient, alte statistici afirmă că sînt doar trei minute în total. Nu se știe exact care-i adevărul curat, căci singurele statistici corecte sînt cele pe care le falsificăm noi înșine, vorba lui Winston Churchill. Dacă scădem din minutele astea timpul în care pacientul intră și iese pe ușa cabinetului, dă mîna cu medicul, se așază pe scaun și se ridică, se îmbracă și se dezbracă, se împiedică, vorbește neîntrebat și vrea să spună ce-l doare, unde îl înțeapă cînd respiră, de ce crede el că leșină sau că va da în curînd ortul popii și tot felul de alte bagatele, mai rămîn în final doar cîteva secunde pentru consultația în sine. Săracii medici, mereu în criză de timp! În această situație, unii dintre ei se îmbolnăvesc și se duc la rîndul lor la medic, ceea ce provoacă o nesănătoasă proliferare a pacienților.

Sînt medici care au pînă la 70 de pacienți pe zi. Ortopedul de pe Lorettostraße, la care m-am dus anul trecut sărind în piciorul drept pentru că-mi luxasem glezna stîngă, are patru cabine de consultație în cabinetul său, în fiecare din ele se află un scaun și o canapea. Ortopedul meu consultă totdeauna patru pacienți simultan, fugind de la o cabină la alta. Intrînd din sala de așteptate într-o cabină, am fost rugat de asistentă să mă întind pe canapeaua de consultații. Foarte mult timp, ortopedul nu a apărut – dacă aș fi avut cu mine În căutarea timpului pierdut de Proust, aș fi putut citi cel puțin volumul întîi și doi așteptîndu-l. Bine, am exagerat acum, la volumul doi aș fi ajuns probabil doar pînă la jumătate. Apoi perdeaua cabinei s-a dat brusc în lături și spre marea mea surpriză, a apărut Dumnezeul în Alb. „Guten Tag, Herr Beckstein”, mi-a spus zîmbind larg și dinamic și mi-a dat mîna. „Wie geht’s uns denn heute? Cum vă merge astăzi?” „Ich heiße Cornelius. Mă cheamă Cornelius“, am vrut să spun, dar mi-a făcut semn să tac. „Inspirați, vă rog, adînc! Și mai adînc. Expirați!” În timpul acesta, îmi apasă gînditor coastele, căci încurcase fișele medicale pe care i le înmînase asistenta înainte. Am avut mare noroc că nu mă aflam pe masa de operație, gata anesteziat, și am apucat totuși să clarific situația.

Gurile rele afirmă că, de fapt, în Germania nu sînt prea puțini medici, ci prea mulți pacienți. Dacă nu s-ar mai îmbolnăvi nimeni, situația sectorului sanitar ar fi perfectă. Realitatea însă arată, din păcate, cu totul altfel – în Germania, oamenii continuă la modul nedelicat și neținînd cont de medici să se îmbolnăvească, ba există mulți care se duc la medic doar din plictiseală, zicîndu-și chestii de genul: „Ia să vedem dacă îmi mai funcționează plămînii cum trebuie, că azi dimineață am tușit chiar de două ori, înecîndu-mă cu cafeaua.” Sau: „Ia să vedem dacă nu am o dereglare hormonală, căci în ultimele două luni am observat că unghia degetului mic de la mîna stîngă îmi crește un pic mai repede decît cea a inelarului de la mîna dreaptă.” Medicii din Germania afirmă că jumătate dintre pacienții care vin la ei nu au, în fond, absolut nimic și că ar trebui să stea frumușel acasă, ceea ce ar fi mult mai de folos pentru cei cu adevărat loviți de boală.

Să ședem strîmb și să judecăm drept, oare așa să fie? Cum adică pacienți care nu au nimic? Există așa ceva? Și sîntem cu adevărat sănătoși cînd n-avem nimic? Ei bine, nu! Sănătos nu mai e azi nimeni, oricum, și cine să ne spună cît sîntem de bolnavi cu adevărat, dacă nu medicul? Îmi amintesc în acest context de o vorbă înțeleaptă a unei vecine maghiare a bunicilor din Timișoara. „Săracu bărbatu-meu, mîncat bine, beut bine, dimineața sculat mort.” Deci se merge cînd trebuie și mai ales cînd nu trebuie la medic, mai bine zic la cît mai mulți medici cu putință. În germană, există pentru alergatul de la un medic la altul un termen special: Ärztehopping, în engleză, acțiunea asta se numește doctor shopping. Există deci o beție și o nemăsurată plăcere a simțurilor pe care nu o încearcă doar anumite cucoane la achiziționarea hainelor, ci și anumiți pacienți gonind de la un medic la altul. Am sughițat aseară timp de un minut, oare care o fi fost cauza? se întreabă pacientul. Și, în continuare, se duce nu doar la un singur medic internist, de exemplu la Herr Doktor Müller, ci la cel puțin trei medici, mai întîi la Herr Doktor Müller, apoi la Herr Doktor Meyer și apoi la Herr Doktor Popescu, pentru a beneficia de o diagnoză cît mai complexă și de trei tratamente diferite, care pot fi toate utile, fiecare în felul său. Am spus înainte Herr Doktor Popescu ca substitut pentru toți medicii români din Germania care sînt deosebit de numeroși. Presupun că numărul medicilor din România care lucrează în spitale sau și-au deschis cabinete la Düsseldorf depășește chiar și numărul hoților de buzunare din patria mumă care operează cît îi ţin mîinile în trenuri, tramvaie și zone pietonale.

Dar în afară de mersul la medic mai există și o altă minunată posibilitate de-a ne descoperi bolile, care niciodată nu dorm și mereu stau la pîndă: Internetul. Tot mai mulți oameni își iau destinul în mînă și nu mai lasă pe seama medicului pusul diagnozei, făcînd-o cu ajutorul domnului doctor Google. În Germania, există 63 de milioane de oameni care folosesc Internetul. Tot mai mulți dintre ei își pun simptomele la search pe Internet și cu ajutorul doctorului Google găsesc cît ai zice pește numele bolii pe care o au. Această boala este întotdeauna catastrofală. Bolnavul închipuit al lui Molière ar fi jubilat și exultat în ziua de azi, cînd pornind de la o simplă tuse, poți afla într-o clipă de pe Internet că suferi de dublă pneumonie, pornind de la palpitații găsești dovezi cu nemiluita că te paște infarctul, pe cînd la o balonare abdominală după trei farfurii de fasole, te duci la notar să-ți faci testamentul, convins că suferi de un cancer la stomac în ultimă fază. Există de mult și o denumire pentru acești frați moderni de suferință ai ipohondrilor: ei se numesc cyberhondri, în engleză cyberchondriac.

În fiecare dintre noi dormitează o doză de masochism, unii o cultivă alegîndu-și un anumit partener care le face zile fripte, alții alegîndu-și ca loc de concediu o plajă unde stau toți ca stridiile, iar cyberhondrii o fac căutîndu-se de boli pe Internet. Așa e în Germania și, desigur și în România, căci, așa cum îmi relata un prieten din Timișoara a cărui soră are în fiecare săptămînă o altă boală pe care-o depistează prin doctor Google: „Problema cea mai mare pentru o astfel de persoană este că din zece «experți» care își dau cu părerea despre boli online, doar unul este rezonabil, chiar știe cîte ceva și nu e alarmist. Dar căutătorul de diagnostice și remedii oricum nu vrea să audă de părerea acestuia, nu, nene, el îi caută pe ăia catastrofici, care îl asigură că un nas care curge e semn de boală foarte gravă și care îi zic invariabil că nu trebuia să aștepte atît, de ce nu a intrat pe net mai repede? Și sînt convins că și dacă ar fi invers, adică prin absurd din zece, nouă ar zice de bine, doar a zecea părere ar fi luată în seamă. Și ducînd absurdul în zona SF și acceptînd că zece din zece l-ar asigura pe căutător că nu are absolut nimic și e sănătos tun, omul ar zice că site-ul e de rahat și ar căuta repede altul.”

În încheiere, cîteva cuvinte despre experiența mea recentă cu sistemul sanitar din România, de unde am plecat acum 40 de ani. Vara trecută am fost la București și, într-o zi caniculară de iulie în care am alergat de acolo-colo ca un bezmetic, cu treabă, am simțit spre seară o mare istoveală în tot corpul, mi s-a făcut brusc negru înaintea ochilor și m-am sprijinit de un zid, în centru, lîngă Universitate. Am alunecat apoi încetișor pe lîngă zid și am aterizat pe jos, luptînd din răsputeri contra unui posibil leșin, eram leoarcă de transpirație. Nu băusem apă mai toată ziua, eram complet deshidratat și exact asta era cauza stării mele jalnice, cum mi-a explicat a doua zi un prieten medic la telefon. A venit SMURD-ul chemat de pe celularul unui trecător amabil și m-au dus întins pe targă, transportîndu-mă cu salvarea cu girofarul pornit, la un spital de urgență, i-am uitat numele. Drumul era presărat de gropi și mă mir și azi că nu mi-am rupt toate oscioarele prin hopurile în lanț, devenind un caz grav pentru ortopedie. Cursa cu obstacole însă s-a terminat cu bine și am fost depus cu targa pe coridorul cenușiu și rece al spitalului și lăsat acolo vreo jumătate de oră, pe puțin, nimeni nu m-a învrednicit cu o privire. Pe coridor umblau zeci de oameni încolo și-ncoace, se striga, se înjura și vocifera, toți se comportau precum moleculele în mișcarea browniană, era o foială mai ceva ca la gara centrală. Și după vreo jumătate de oră, tot aștepînd eu întins acolo în mijlocul vacarmului, m-am simțit dintr-odată mult mai bine, așa că m-am ridicat de pe targă și am dat să plec. „Unde plecați, domnu’?” s-a sesizat alarmată o infirmieră lîngă ieșire. „La hotel, acolo stau”, i-am spus. „Nu puteți face asta!” „Ba da, pot. Nu vedeți că umblu?” „Vă bateți joc de noi? De ce ați fost adus aici?” „Asta mă întreb și eu”, am spus și dus am fost. Oare asta o fi strategia spitalelor din București? Te lasă să aștepți pînă te însănătoșești singur?

***

Dragă Jan,

M-a amuzat modul în care mi-ai prezentat sistemul medical din Germania. Dacă aș încerca și eu același lucru, cu cel din România, probabil că mi-ar lua mai mult timp și n-aș reuși să scriu cu detașare și umor – subiectul e vast și destul trist. Îți voi spune ceea ce știi deja, apropo și de pacientul Stan Pățitul, dar și de bolnavul închipuit al lui Moliere – sînt ipohondră. Așa am fost dintotdeauna, de cînd eram mică și mă spălam pe mîini de 20 de ori pe zi, „ca să nu iau microbi” sau „o boală gravă precum hepatita” (hepatita era pentru mine atunci boala supremă), pînă cînd începea să-mi crape pielea de la atîta spălat, mai ales iarna, cînd era frig. Rudele mele de la Cluj îmi povestesc din cînd în cînd amuzate o întîmplare tot din copilărie, pe care mi-o amintesc destul de vag. O mătușa venise la București ca să mă aducă, cu trenul, la Cluj, în vacanță. În compartiment era cumplit de cald, 40 de grade, ușa și ferestrele erau deschise, pentru că altfel ne sufocam cu toții, eu am stat cele nouă ore cît a durat călătoria cu o geacă de fîș în cap, iar din cînd în cînd mă uitam înspăimîntată la perdelele căcănii, imprimate cu sigla CFR, care fluturau la geam, și băteam discret în lemn (adică într-o margine a banchetei) de frică „să nu mă tragă curentul” și să mă îmbolnăvesc. Apropo, am auzit că boala asta – „a te trage curentul” – nu există decît la români, ei au inventat-o, nimeni de prin Germania, de pildă, nu-și închipuie că dacă stă vara într-o cameră puternic ventilată, ar avea șanse să cadă la pat. Dar să revenim… ți-am povestit mica mea pățanie ca să-ți dai seama cu cine ai de-a face. Ambele mele bunici au fost ipohondre (și au trăit peste 90 de ani), taică-miu e ipohondru (și bănuiesc că o să ajungă fără probleme pînă la aceeași venerabilă vîrstă), deci cred că o fi și ceva genetic aici. Și pentru că sînt ipohondră, sînt dependentă firește de sistemul sanitar (din România), dar și de farmacii. Am acasă două pungi cu medicamente, nu le iau pe toate, desigur, dar e bine să fie acolo, just in case. Multe sînt, de fapt, suplimente alimentare. Nu plec niciodată într-o călătorie, fie ea una de-o zi, fără să fac o selecție riguroasă și să iau cu mine cel puțin o jumătate de pungă. De multe ori s-a întîmplat ca în aceste călătorii să mă simt foarte bine și să n-am nevoie de pastile, însă s-a mai întîmplat și nu doar o dată să tratez alte persoane de prin preajmă, mai puțin prevăzătoare, de diferite boli, de la dureri de burtă și alte probleme de digestie, la insomnii și atacuri de panică. Cu alte cuvinte, am reușit să le salvez viața.

Dar iată cum decurge, de regulă, o conversație la telefon între mine și tatăl meu ipohondru.

Eu: Cum te mai simți? Ai vreun simptom, ceva?

El: Păi, am niște probleme, nu sînt bine… Aseară, cînd m-am pus în pat, am avut o ușoară crampă… dup-aia am adormit și m-a durut atît de tare încît m-a trezit din somn. Și azi, toată ziua. Am mîncat doar niște orez și ceai și tot mă doare.

Eu: Unde e crampa?

El: Mai jos de stomac, deasupra buricului. Să fie de la intestin? M-aș duce să fac o colonoscopie…

Eu: N-are rost să-ți faci colonoscopie! Am avut și eu așa, tot în jurul buricului, aproape o lună, și a fost infecție urinară.

El: Nuu, nu e… că nu mă ustură cînd fac pipi. E doar crampa aia, uneori mă lasă.

Eu: Nu trebuie neapărat să te usture cînd faci pipi… Ce-ai luat?

El: Păi mai întîi am luat niște Debridat, apoi Linex…

Eu: Nu mai lua Linex, e apă de ploaie, n-are nici un efect. Încearcă mai bine cu niște No-spa.

El: Nuuu, că ăla e pentru stomac și nu mă doare stomacul. E doar o crampă așa, mai jos de stomac, care vine și trece, dar de ce mă doare? Sigur e de la intestin.

Eu: Nici Debridat-ul nu e bun. Mai bine ia Motilium, e tot un fel de Debridat, dar acționează pe o altă cale, face minuni. Ai Motilium acasă?

El: N-am Motilium, dar mai încerc cu Linex, pe mine Linex-ul mă liniștește. Dar m-aș duce mîine să-mi fac măcar o ecografie.

Eu: Nu te duce, că dai banii degeaba. Ia Motilium! Dar, mă rog, eu nu sînt doctor. Nu știu ce să zic. Nici eu n-am scăpat de palpitații, crezi că e cazul să mai merg la un cardiolog?

El: Ce rost are să mergi? N-ai nimic! E pe sistem nervos… ai fumat mai puțin, așa cum ți-am zis?

Eu: Nu e de la fumat, n-am fumat mult. Ziua sînt mai bine, dar seara, cînd mă pun în pat și încerc să dorm, mai întîi e o bătaie mai puternică și dup-aia tot bate destul de tare… nu pot să adorm.

El: Păi ia și tu niște Extraveral.

Eu: Am luat, nu prea are efect.

El: Ia jumătate de Xanax și nu mai fuma!

Eu: Dar ce legătura are Xanax-ul cu inima?

El (se enervează și începe să urle, la telefon): Înțelege că n-ai nimic la inimă!

Eu (mă enervez și-mi crește pulsul): Păi cum să nu am nimic, dacă am pulsul 100 în repaos?! Dacă fac infarct?

El: Ia un Xanax și stai liniștită! Dar, mă rog, dacă ai pulsul 100 nu știu ce să zic… că nu sînt doctor.

Ei, mă rog, poate că am exagerat un pic, însă aș vrea să te asigur că ipohondria nu-i de colo, transformă viața celui în cauză, măcinat de spaime, diferite simptome imaginare și angoase, într-un chin perpetuu. Nu-i deloc amuzant să-ți începi ziua la computer căutînd pe Internet – o sursă toxică de inspirație – „sufocări în somn“ sau „cum doare ficatul?“, în timp ce ești bîntuit de cele mai negre gînduri. Însă mă gîndesc și la acel moment unic, la acea fericire supremă, în care îți faci, în sfîrșit, curaj să mergi la doctor și afli că n-ai nimic (grav). Cînd ai ieșit din cabinet, soarele parcă strălucește altfel, începi să zburzi pe stradă precum căpriorul Bambi prin pădure și primul tău gînd este să sărbătorești cum se cuvine această mică victorie, această amînare a sfîrșitului, să te oprești la prima terasă și să bei o bere cu sete, să mănînci o ceafă de porc cu cartofi prăjiți, că doar ți s-a confirmat că ești sănătos tun. De fapt, ce puțin îți lipsește ca să te bucuri de viață!

În România au apărut o grămadă de clinici private și sînt la modă consultațiile de tip fast-food despre care vorbeai. Într-adevăr, e frustrant să plătești uneori pînă la o sută de euro (ceea ce e mult pentru nivelul de trai de aici), ca să mergi la doctor cu o problemă și cu o mulțime de întrebări de fapt, pe care nu ai timp sau nu îndrăznești să i le pui, pentru că de multe ori ai senzația că nici nu-l interesează o conversație prietenoasă cu pacientul, ca de la om la om, care ar putea, la un moment dat, să conteze și să-l ajute mai mult decît o tonă de medicamente. De cînd cu primele mele atacuri de panică, care mă speriau de-a dreptul, pentru că simțeam că mor, am învățat „o șmecherie” – merg direct la o cameră de gardă a unui spital de urgențe, de regulă cel mai apropiat de casă. Desigur, nu e procedura standard și fentezi cumva sistemul, însă dacă ai răbdare să aștepți patru-cinci ore, așa cum ai așteptat tu, în care vezi o grămadă de grozăvii de uneori îți trece orice boală – clanuri de țigani care se taie între ei, nebuni care înghit cîte 20 de ace de siguranță, accidente de mașină, bătrîni în agonie și oameni ai străzii care dorm pe băncile spitalului – ai șanse să ți se facă într-un timp record un minimum de analize și de investigații care să te lămurească dacă ai într-adevăr ceva sau a fost doar un alt atac de panică. Locul meu sau al altora ca mine n-ar trebui să fie acolo, însă simplifică mult lucrurile. De altfel, o doctorița de la o clinică privată „m-a învățat” practica asta. Am mers la ea cu o programare, și cu o crampă, vorba lui Anton, am plătit 200 de lei și după examinare nu s-a lămurit deloc ce ar putea să fie. Ar putea să fie și apendicită, dar și o banală indigestie sau o infecție urinară. Așa că la finalul consultației mi-a zis: „Dacă vreți să vă liniștiți, de ce nu vă opriți în drum spre casă la Urgențe, la Floreasca? Acum e ora opt seara, s-ar putea să nu prindeți prea multă lume, nu e nici sîmbătă, să se drogheze ăștia prin Centrul vechi, n-a fost nici meci sau altceva. În două ore, zic că ați scăpat și vă lămuriți ce aveți!” Exact așa am procedat și într-adevăr am plecat de acolo cu antibioticul pentru infecția urinară pe care o aveam. În România, doctorii de la urgențe mi se par extrem de serioși și de dedicați meseriei lor, nu doar că nu te lasă să mori, dar chiar îți acordă atenție, e multă umanitate acolo, în camerele de gardă ale unor spitale de multe ori vechi și cîrpite, din care pot lipsi echipamente medicale esențiale, dar ei se descurcă cu ce au și mai ales nu se plîng. Am o mare admirație pentru acești oameni – în general foarte tineri, extenuați, aproape livizi, după ore întregi de gardă, care își irosesc niște ani frumoși în spitalele din România şi sînt plătiți în bătaie de joc.

Ca să revin din nou la ipohondrie, o boală de multe ori fără leac, am încercat de mai multe ori să tratez anxietatea care o generează, de fapt. La un moment dat, m-am programat la un bun psihiatru care îşi avea cabinetul într-un oraş de provincie. A trebuit să aştept vreo două luni, timp în care atacurile de panică deveniseră recurente.

Cabinetul se afla într-un apartament de două camere dintr-un bloc socialist: în bucătărie stătea secretara, în faţa unui computer, şi vorbea la telefon – dicta, de fapt, rețeta unei ciorbe de dovlecei –, în sufragerie era sala de aşteptare unde se înghesuiau vreo 12 suflete disperate, cu tot cu însoţitori, în dormitorul care avea uşa închisă probabil că se găsea doctorul, căci din cînd în cînd se auzea o voce care îl striga pe următorul pacient. Cînd am intrat, era o linişte tensionată, programările se decalaseră cu mai bine de jumătate de oră, aşa că toţi cei din sufragerie îşi aruncau priviri bănuitoare, căutînd un presupus vinovat. O doamnă bine, pe la 40 de ani, într-o haină de blană, rujată strident, mi-a întins o listă cu programările. Mi-am dat seama că şi-ar fi dorit ca numele meu să nu se afle acolo, însă era, la ora 18:30. Nu mai exista nici un scaun liber, un adolescent obez ocupa vreo două, aşa că m-am aşezat strategic, lîngă un cuier. Nimeni nu vorbea nimic, nici măcar în şoaptă, cîţiva oftau cu tristeţe (cred că ăştia erau însoţitorii). Din cînd în cînd, cîte unul se auzea strigat şi se repezea vioi spre dormitor. Atunci, în încăpere se năştea o mică rumoare şi aş fi putut să jur că auzeam scrîşnete furioase din dinţi, deşi nici un pacient nu stătea înăuntru mai mult de zece minute – probabil că doctorul făcea doar mici ajustări medicaţiei. N-am mai simţit nicăieri în altă parte o atmosferă mai încărcată şi tocmai mă întrebam, lîngă cuierul meu, ce naiba caut eu la psihiatru şi că problemele mele sînt nişte mofturi pe lîngă cele ale oamenilor de aici, cînd m-am auzit strigată din dormitor. Nici n-am apucat să pun mîna pe clanţă, cînd doamna în haina de blană a băgat un umăr în faţă, mi-a dat un brînci şi ne-am pomenit amîndouă de-a valma în cabinet. „Vă numiţi Popescu?“, a întrebat-o sec doctorul. Mi-a aruncat o ultimă privire de-a dreptul ucigătoare şi s-a retras pufnind. Cu doctorul am avut o plăcută conversaţie despre cărţi, filme, sistemul sanitar românesc, „moartea domnului Lăzărescu“, despre anxietate în general. Era exact genul de prieten cu care mi-aş fi dorit să stau ore în şir, sporovăind la o cafea, un intelectual fin, intuitiv, discret. „Cred că o să mă linşeze pacienţii dvs. cînd o să ies din cabinet!“, i-am spus rîzînd, după ce m-am uitat la ceas. Trecuseră 45 de minute. Însă doctorul mi-a răspuns cît se poate de serios: „Lasă-i să aştepte! Face parte din tratament...“

Iar în încheiere, nu pot să nu amintesc de consultațiile halucinante de la Policlinica cu plată, pe la finalul anilor ’90. Policlinicile cu plată erau niște stabilimente inventate în timpul comuniștilor, un soi de alternativă la sistemul sanitar gratuit „de stat”. Nu erau clinici private, însă omul plătea un ban pentru consultație și era tratat acolo mai decent, nu mai stătea pe la cozi, prin spitale. După 1990, ele încă au mai rezistat o vreme, în clădiri care se dărîmau la propriu, cu cabinete unde medicina se practica pe îndelete și cu mijloace folosite între cele două războaie, probabil – oftalmologul se uita la fundul de ochi cu un bețigaș magic, cu o lumină în vîrf, iar orelistul folosea încă oglinjoara fixată pe cap și-ți spunea pe un ton care nu admitea replică – „Spune Aaaaa!”, iar asistentele căscau plictisite, în timp ce croșetau pulovere. În general, medicii de acolo erau niște fosile, ieșiți de mult la pensie, unii în pragul colapsului, însă resuscitați ca să-și îndeplinească îndatoririle și să mai cîștige un ban, la adînci bătrîneți. Mulți aveau o reputație bună, fuseseră niște somități la vremea lor. Într-un astfel de loc, am fost la un endocrinolog trecut de 80 de ani care mi-a pipăit îndelung sînii de adolescentă ca să se convingă că n-am nici un nodul. Altădată, am fost la un orelist, tot 80+, și am purtat următoarea conversație, ca într-un banc:

— Ce problemă aveți?

— Mă doare urechea stîngă și mi se pare că nu mai aud bine.

Doctorul, urlînd:

— Ce-ați zis că vă doare???

Și tot într-o policlinică cu plată, am aflat, după o scurtă examinare, că aveam scabie, adică rușinoasa rîie, după ce frecventasem o mansardă boemă.