(Articol apărut în Dilema veche nr 319, 25-31 martie 2010)

Eram în insula Thassos, primăvara, la început de Florar, deşi aerul torid ce ne mîngîia suav pielea vestea începutul verii. Aşezaţi pe terasa casei cocoţate pe o stîncă deasupra mării, admiram oglinda scînteietoare cu infinitele-i luminiţe jucăuşe, rod al iubirii platonice a soarelui cu marea. După ce am înfulecat delicioasele mîncăruri din peşte, cu braţul întins ca un comandant de oşti, am ridicat deasupra capului o pentată (un bidon de 5 litri) cu vinul lui Macedon, pe care am izbit-o zgomotos de masă, declarînd astfel deschise lucrările simpozionului (syn=împreună + pino=a bea). Personajele implicate sînt: eu (Cr), în continuă pocăinţă pentru pocăinţa de dinainte, Clement (Cl), care s-ar pocăi, dar nu acum, Mihai (M), care s-a pocăit o dată şi cică e de ajuns, şi Ion (I), care se pocăieşte mai mult de cele ce n-a făcut.

Cr: Astăzi vom vorbi despre eros, despre dimensiunea şi vocaţia erotică a omului. Va trebui întîi să ne lămurim ce înţelegem prin eros, pentru că avem de-a face cu un termen pervertit masiv de-a lungul timpului. Bine spunea un poet grec, Livaditis, că diavolul ne-a furat cele mai frumoase cuvinte! Marele teolog al Bisericii, Dionisie Areopagitul, după ce ne îndeamnă să nu ne temem de numele erosului, ne învaţă că acest nume e mult mai potrivit sau mai dumnezeiesc pentru a exprima iubirea dumnezeiască decît agape, şi asta pentru că surprinde mai bine dimensiunea ei extatică, de ieşire din sine. Şi explică: erosul dumnezeiesc este şi extatic, căci nu lasă pe cei îndrăgostiţi (erastes) să fie ai lor, ci ai celor de care sînt îndrăgostiţi (eromenon)… trebuie să îndrăznim să spunem că Însuşi Cauzatorul a toate, prin erosul frumos şi bun pentru toţi, din preaplinul bunătăţii Sale erotice, iese afară din Sine prin lucrările proniatoare faţă de toate fiinţele. Creaţia, dragilor, este un act erotic, ca de altfel Întruparea, Răstignirea, Învierea, de aceea Ignatie Teoforul, în fervoarea inefabilă a unirii erotice cu Hristos, exclama extatic despre Iubitul său: erosul meu s-a răstignit! Prin prisma celor spuse mai sus, aş încerca să definesc erosul, deşi, ca orice dar dumnezeiesc, este indefinibil: erosul este puterea nativă intrinsecă a omului de a iubi cu fervoare, prin care acesta iese din sine către celălalt şi se revarsă energetic în el. După Grigorie de Nyssa, erosul este epitetamene agape (iubirea intensă, ardentă).

Cl: Cumva vrei să ne inculci ideea unei paradoxale omogenităţi a erosului dumnezeiesc cu cel omenesc? Este erosul unitar?

Cr: Da! Iată ce zice Dionisie: Noi am gîndit erosul, fie cel dumnezeiesc, fie cel îngeresc, fie cel înţelegător, fie sufletesc, fie cel firesc, ca o putere unificatoare de a aduna la un loc, care mişcă pe cele superioare spre purtarea de grijă a celor inferioare, iar pe cele de acelaşi fel spre reciprocitate în comuniune şi la urmă pe cele inferioare spre întoarcerea la cele superioare… erosurile acestea multe sînt toate dintr-unul (din cel dumnezeiesc). Deci erosul este unitar, chiar dacă există trepte diferite ale lui.

I: Chiar şi la Platon, în Symposium, există o scară, pe care trebuie să o percepem la adevărata ei profunzime, evitînd orice interpretare grobiană sau moralist-facilă. Citez: Începînd de la frumuseţile de aici (din lumea noastră) cu scopul de a ajunge la Frumuseţe, urcăm pururea, ca şi cum am folosi treptele (unei scări), de la un trup frumos la două, de la două la toate; şi de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învăţăturile frumoase, pînă cînd de la acestea din urmă ajungem în sfîrşit la acea învăţătură care nu este nimic altceva decît tocmai învăţătura despre Frumuseţe, şi sfîrşind cunoaştem ce este Frumuseţea. Am putea spune că această scară are patru trepte, prima – cea a erosului trupesc, care este insuficient (smikron, cum spune Platon), pentru că se limitează la frumuseţea trupului, a doua – cea a erosului sufletesc, care începe să distingă frumuseţea sufletului, a treia – cea a erosului înţelegător, care se preocupă cu învăţăturile frumoase şi ultima, a patra – cea a erosului divin, care înseamnă cunoaşterea şi experierea Frumuseţii în sine, ca scop (telos) al vieţii noastre. Scara aceasta este imaginea arhetipală a mişcării erotice anagogice a omului spre Frumuseţea în sine, care este Dumnezeu. Mişcarea erotică a omului nu-i decît o necontenită sete de frumos.

M: Frumoase vorbe, dar să revenim cu picioarele pe pămînt, că tare vă place să rătăciţi printre idei. Cum rămîne cu acest eros decăzut, generator uneori chiar de crime? Căci numai o simplă navigare pe Internet cu keyword-urile eros, erotism, cred că v-ar trezi pe cuvioşiile voastre la sfînta realitate!

Cr: Da, Dionisie vorbeşte şi despre un eros decăzut de la erosul cel adevărat şi unitar, care-i unul eminamente trupesc şi se confundă cu sexualitatea, însă pentru el acesta nu mai este eros, ci un idol al erosului. Şi asta pentru că acest eros fals nu-l face pe om să iasă din sine şi să guste frumuseţea celuilalt, ci îl închistează şi mai mult în propriul lui ego. Un astfel de eşec erotic este tipul Don Juan-ului. Pentru că nu iese din sinele egoist, Don Juan-ul nu gustă din frumuseţea celuilalt, ci încearcă să-şi depăşească neîmplinirea erotică datorată insuficienţei erosului trupesc prin peregrinări interminabile la alte trupuri, care nu numai că nu-l împlinesc erotic, ba din contră, îl împing printr-o mişcare evanescentă insurmontabilă către nimicul din care a fost luat la creaţie. Stenahorie, vacuitate şi terifianta extincţie ar exprima cel mai potrivit starea acestuia. Marea izbîndă erotică a unui bărbat nu este a avea şi a iubi mai multe femei, ci a iubi una şi prin ea pe toate! Şi încă ceva, cel mai grav nu e a nu fi iubit, ci a nu iubi!

Cl: Pe lîngă acest discurs eclatant cu certe nuanţe filogine, aş vrea să combat aici o oarecare tendinţă de a idealiza excesiv erosul, evitînd a se vorbi despre relaţia eros-sexualitate. Şi vreau să precizez că în conflictul ideologic dintre Freud, care susţinea că erosul sau libidoul e eminamente de natură sexuală, şi Jung, care îl considera o forţă vitală mai generală, pentru care sexualitatea constituie doar unul dintre posibilele moduri de manifestare, eu sînt de partea celui din urmă.

Reducerea erosului la act funciarmente carnal sau mai bine zis identificarea lui cu sexualitatea în spiritul acestui pansexualism morbid a fost o greşeală fundamentală, care a dus la pîngărirea numelui minunat al erosului. Dar, cu toate acestea, nu sîntem numai spirit, ci şi trup, deci erosul, chiar şi cel dumnezeiesc, atenţie, se manifestă şi în trup! Evident că nu trebuie să ne animalizăm pînă în spirit, rămînînd blocaţi în insuficienta etapă a erosului trupesc, ci trebuie să ne spiritualizăm pînă în trup, căutînd şi frumosul cel de dincolo de carne, dar să nu eludăm dimensiunea somatică a erosului!

Cr: Pany ge, erosul este un act psihosomatic.

M: Şi eu aş vrea să vituperez tendinţa unor cercuri moraliste şi pietiste din Biserică de a separa maniheist erosul dumnezeiesc de cel omenesc şi de a-l declasa pe acesta din urmă în cădere, păcat, desfrînare. Am auzit un cleric spunînd că îmbrăţişarea este curvie, sărutul – masturbare, iar sexul – un act josnic!

Cr: Există în Biserică un curent eretic, pe care eu l-aş numi criptomonofizitism, care-şi are obîrşia în aversiunea faţă de trup, de carne. Acest curent a plecat de la Origen, care, fiind tributar crezului său, s-a castrat, şi de la monofiziţii de la sinodul Calcedon şi de după, care subliniau faptul că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască. Lor le răspunde Simeon Noul Teolog, cînd spune că Hristos se uneşte cu toate mădularele noastre, inclusiv cu mădularul cel urît (aschimonos melous). Nepătimirea asceţilor nu înseamnă mortificarea părţii pătimitoare, ci înălţarea ei la fericita pătimire. Semnul distinctiv al adevăratei nepătimiri este iubirea.

I: De aceea, monahul nu-şi înăbuşă forţa erotică, ci şi-o întraripează cu dumnezeiescul eros (eroti tradus tendenţios prin dor), aşa cum spune cîntarea, iar dacă nu trăieşte acest eros şi-şi reprimă avîntul erotic ontologic de a ieşi către cineva, el sucombă în frustrări şi compulsii înfiorătoare, care frizează demenţa. Dar bine ar fi, popo, să conchizi, că începuşi să ne plictiseşti.

Cr: Omul este o fiinţă eminamente erotică şi de aceea nu-şi găseşte împlinirea decît odihnindu-se în frumosul celuilalt şi mai ales în cel al lui Dumnezeu. Este singura cale de a omorî moartea şi de învinge extincţia. D-aia se spune în Cîntarea Cîntărilor, că iubirea e tare ca moartea.

Uşor, uşor, soarele s-a pitit după stînci, iar marea a început să se mişte ademenitor ca o odaliscă, sugerînd parcă prin aceasta vîltoarea erotică ce tălăzuieşte în inimile noastre. Trăim ca să iubim, iubim ca să trăim.