Comuniştilor le merge bine. Nu zic de cei camuflaţi, de cei care, sub aparenţa adoptării unor comportamente democratice, tot în termenii partidului unic gîndesc. Mă refer la cei ce sînt comunişti oficial şi sînt implicaţi în politică ca atare.

Comunismul chinez mai are puţin şi îl depăşește pe cel din URSS ca longevitate. Chinezii au devenit lideri ai comunismului mondial tocmai cînd nu i-a mai interesat titlul. Alta era situaţia pe vremea lui Mao, cînd ambiţiile hegemonice în cadrul mişcării i-au dus la sciziunea cu Moscova. Acum, comuniştii chinezi caută altă recunoaştere, ei stau la masă cu capitaliştii şi vor un loc fruntaş în lumea lor. Ar fi foarte aşezaţi şi respectabili – nimeni nu îi mai întreabă de ideologie şi de human rights record – dacă nu i-ar zăpăci puţin Trump cu taxele lui. Chinezii sînt patriarhii comunismului, înţelepţii care au descoperit formula „partid unic – piaţă deschisă”, nu ca staliniştii est-europeni care au murit cu economia de comandă în braţe.

Modelul chinezesc a fost preluat în Vietnam şi Laos. Preeminenţa partidului e indiscutabilă, dar şi afacerile-s afaceri, mai ales cele din domeniul turismului. Cubanezii vor şi ei să se închinezească, dacă se poate. Au exersat cu succes formula predării ştafetei în conducerea ţării, deschid din cînd în cînd, prudent, cîte o portiţă economică, discută cu marele duşman imperialist de peste golf. Revoluţia e ţinută undeva prin casă, iese tot mai rar la defilări. Parcă şi Coreea de Nord vede virtuţile modelului chinezesc, dar aici şurubul este atît de bine strîns, încît nu ştii unde va duce în final orice relaxare.

Mai nou, comuniştii au succes şi în Nepal. Şi nu succesul comunismului de omenie care deţine deja puterea şi face gesturi de bunăvoinţă, ci succes la urne, în alegeri considerate libere. Căci în Nepal e multipartitism, iar comuniştii nu sînt deranjaţi de asta. Ba chiar sînt mai multe partide comuniste, care fuzionează sau se scindează frenetic, de mai mulţi ani. Formula politică nepaleză e undeva la mijloc între modelul indian şi cel chinez. Alegeri democratice ca în India, dar partid comunist la putere ca în China.

La cehi, partidul comunist a anunţat sîmbătă că va sprijini guvernul Andrej Babiš. Susţinerea a venit într-un moment-cheie – altfel nu s-ar fi putut constitui o coaliţie guvernamentală majoritară – şi în pofida faptului că Babiš nu le-a satisfăcut două dintre cereri. Ce anume cer comuniştii de azi? Una dintre doleanţe este destul de conformă cu presupusul lor profil: reducerea contribuţiei Cehiei la misiunile NATO, partidul militînd pentru ieşirea ţării din alianţă. Cealaltă cerere e însă destul de „burgheză”, dacă mă pot exprima astfel. Au vrut şi ei un loc în consiliul de administraţie la cea mai mare companie de stat, producătorul de electricitate CEZ. Mă întreb ce riscuri ar prezenta un comunist în board-ul companiei capitaliste, dacă de asta a fost vorba atunci cînd Babiš a spus nu. Altfel, comunismul ceh are state vechi, interbelice, iar după război a cîştigat detaşat alegerile libere din 1946, după cum am mai scris şi aici.

Ce mai păstrează atunci comuniştii din doctrina cu care porniseră la drum la începutul secolului trecut? Proprietatea la comun şi lichidarea moşierilor şi patronilor? Partidul unic? Dictatura proletariatului? Desfiinţarea claselor? Toate par duse, depăşite, rămăşiţe aproape stînjenitoare din istoria mişcării. După 1989, comunismul activ politic s-a schimbat în multe privinţe, şi-a schimbat poate chiar şi înţelesul. Are o abordare etatistă, desigur, are nostalgia utopiei egalităţii dintre oameni, probabil şi credinţa sublimată şi fundamentalistă a propriei providenţialităţi politice, dar a realizat şi că acolo unde fondatorul său se credea cel mai tare, în teoria economică, ceva nu a mers deloc bine. Este, probabil, concesia făcută pentru a trece pragul lui 1989.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Întîmpinarea Armatei Roşii. „Moş Necule şi Prepeliţă”, în drum spre Colentina, 29 august 1944. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota 2/1944.