Una dintre amintirile dominante din decembrie 1989 este puternicul sentiment de stupoare care m-a însoţit în acele zile. Totul mi se părea exagerat, aşadar totul îmi părea ireal. Tot ce vedeam la televizor, lumea ieșind în stradă, „jos Ceaușescu”. După luni şi chiar ani de încercări, în care şurubul se tot strîngea, dar pînă la urmă ceda, iată că deodată a ţinut şi s-a strîns pînă la capăt. Cum se poate repara de la sine un şurub tocit, stricat, cum? Cum de a ţinut şi în România, care părea condamnată la comunism în timp ce celelalte ţări din estul european îl jugulaseră deja şi se eliberaseră?

Aşa că de atunci am rămas cu o sensibilitate la întrebarea legată de cum a fost posibil sfîrşitul comunismului. Cu atît mai mult am tresărit cînd la finalul unui curs de economie a comunismului de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, profesorul Bogdan Murgescu a început deodată să vorbească despre tipologia teoriilor privind cauzele prăbuşirii comunismului.

Ar fi desigur explicaţiile care pun cauzele economice la baza declinului şi prăbuşirii comunismului în estul Europei. Explicaţia economică are la rîndul ei două variante. Una dintre ele argumentează că sistemul economic comunist este greşit din start şi era de la început sortit eşecului. Mai simplu spus, economia de comandă, economia de laborator a comuniştilor, fără proprietate privată şi fără piaţă, ajunge mai curînd sau mai tîrziu să se sufoce singură. Ceea ce s-ar fi întîmplat, după ce au trecut anii „epocii de argint” de la început, cînd era entuziasm ideologic şi erau resurse suficiente. Cînd acestea s-au epuizat, după anii ’70-‘80, toate economiile est-europene, nu numai cea românească care se traducea suplimentar şi prin frig şi penurii cronice, erau numai piele şi os şi respirau greu. Ca în basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, a fost de-ajuns să se deschidă capacul sub care se adăpostiseră ca să se disipeze cu totul, la cea mai mică pală de vînt.

A doua variantă priveşte situaţia dinamic. Poate că sistemul economic comunist, cu accentul lui pe industrializare, era viabil la vremea lui. Au fost cîţiva ani după 1950 cînd ritmul de creştere economică în est făcea faţă celui din vestul Europei. Numai că economia globală nu stă în loc, iar cea comunistă nu se putea decupla de la ea la comandă. De fapt, prin importuri, exporturi şi împrumuturi se legase de ea din ce în ce mai bine. Cînd n-a mai putut ţine pasul cu schimbarea mondială de accente, de la industrializare la servicii şi de la energia ieftină la cea scumpă, economia comunistă est-europeană a sucombat. Se anchiloza şi dinozauriza de la an la an. A pierit apoi ca o specie care nu s-a mai adaptat. Şi aici intervine un nou set de explicaţii, pe lîngă cel care pune accentul pe economie.

Este vorba de factorul social-politic care indică o expunere considerabilă a comunismului la degenerare. Comunismul se născuse cu virusul îmbătrînirii accelerate. Se poate observa că în comunismul est-european a existat o singură schimbare de leadership, de la cei ce „făcuseră revoluţia” la cei ce au preluat-o, gata consolidată. Poate sub impresia traumatizantă a acestei schimbări de generaţii, făcută violent uneori, cu denunţuri şi demascări, cei ce au pus mîna pe putere, după ce comunismul se instalase temeinic în ţările respective, au căutat în primul rînd să îşi conserve prada. Profilul conservator al conducerii comuniste – dacă nu venea deja odată cu zestrea personală a celui de-al doilea lider, de multe ori de origine modestă – era astfel încurajat puternic de logica devenită dominantă a menţinerii cu orice preţ la putere. Iar fără schimbări la vîrf, trecerea anilor nu a făcut altceva decît să favorizeze gerontocrația, să accentueze conservatorismul, imobilismul şi incapacitatea de a reacţiona a liderului suprem. La sfîrşitul lui 1989, Nicolae Ceauşescu avea 71 de ani. Gustáv Husák, înlocuit de la șefia partidului dar încă preşedinte al Cehoslovaciei, avea 76 de ani. Todor Jivkov în Bulgaria – 78 de ani. În Republica Democrată Germană, Erich Honecker ajunsese la 77 de ani, dar asta nu era nimic; șeful STASI Erich Mielke împlinise 81.

Dar dacă eşalonul zero era incapabil de reacţie în 1989, ce au păzit cei din cercul imediat următor al puterii? Acei 5-7% din orice stat est-comunist, cărora Stephen Kotkin le-a spus „societatea necivilă”* şi care erau plini de privilegii în comparaţie cu restul populaţiei, ei de ce nu au reacţionat? Răspunsul pe scurt al lui Kotkin este că dacă primii nu au mai putut, ceilalţi nu au mai vrut. Membrii de partid, comuniştii în general, şi-au pierdut interesul de a mai menţine sistemul. Astfel că „mobilizările neorganizate” ale populaţiei sătule de minciuni şi greutăţi au fost de ajuns pentru a răsturna un angrenaj gripat, aflat în imposibilitatea de a mai suporta şi cea mai măruntă reformă.

Nu există un scenariu comun după care au avut loc toate revoluţiile anticomuniste est-europene. Dar după cum se vede, cîteva ingrediente, în dozaje diferite, au intrat constant în reţeta fiecărei naţiuni. Kotkin însă mai are o observaţie înainte de a-și prezenta concluziile. La aceeaşi dată, pe 4 iunie 1989, în Polonia aveau loc alegeri libere iar în China erau zdrobite manifestaţiile din Piaţa Tiananmen. În mod simbolic, în estul Europei comuniştii depuneau armele, în vreme ce în China se arătau decişi să rămînă la putere, păstrînd ideologia partidului unic dar acceptînd deschiderea economiei şi unele reforme de piaţă. De ce tocmai în China comuniştii au arătat aşa o „flexibilitate” şi nu şi în estul Europei? „Soluția chinezească”, scrie Kotkin, nu a fost chiar așa o necunoscută pentru societatea necivilă din estul Europei. Dar vasalitatea față de URSS, dimensiunea modestă a economiilor, orgoliul de clasă (”cum adică, două Germanii capitaliste, una RFG-istă și alta RDG-istă, cine a mai pomenit așa ceva?!”), cultura de tip european, dar și faptul că în 1989 în estul Europei era deja vremea revoluțiilor și nu a semireformelor, au condus probabil la un alt deznodămînt al comunismelor din zonă.

_______________________________

* Stephen Kotkin, Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste, Curtea Veche Publishing, 2010.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Reuniune a reprezentanților de vârf ai Tratatului de la Varșovia, iunie 1989. Cu excepția liderului sovietic Mihail Gorbaciov (centru), toți cei prezenți (șefi de partid, stat și guvern din Bulgaria, România, RDG, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) au peste 70 de ani. Credit: MTI/Lajos Soos.