Cînd vorbeşte gura fără tine

Domnul Călin Popescu-Tăriceanu, invitat sa comenteze numirea la Interne a dlui Dragoş Tudorache, a găsit de cuviinţă să adopte, de la înălţimea omului doi din stat, tonul aroganţei ofensatoare: dl Tudorache e un „nimeni“. „N-am auzit de el (…), nu este o persoană cunoscută.“

Afirmaţia e amendabilă din mai multe puncte de vedere. Semnalez cîteva, în speranţa că dl Tăriceanu se va strădui mai mult, în viitor, să gîndească (atît cît se poate…) înainte de a-şi lăsa gura să vorbească singură. Expresia populară la care mă refer sugerează că, uneori, îndărătul cîte unei vorbe proaste, nu e, de fapt, nimeni: gura lucrează autonom, necontrolat, fără contact cu „centrul de comandă”. Dlui Tăriceanu i se întîmplă destul de des să-şi lase gura slobodă, să distribuie cuvinte dincolo de care nu pare să fie nimeni. Iată, din punctul meu de vedere, unde greşeşte celebrul nostru preşedinte al Senatului:

1. Comite o grosolănie. Un înalt demnitar ar trebui să fie mai rezervat cînd vorbeşte public, în termeni de măruntă deriziune, despre un ministru (fie el şi proaspăt numit). Am spus mereu că, dacă dl Tăriceanu are o calitate incontestabilă, aceasta e buna creştere. Dar nu e prima dată cînd educaţia lui de-acasă face loc moravurilor comportamentale dîmboviţene. E păcat! Cum păcat este şi că formaţia sa de băiat gigea nu a inclus şi ceva mai multă gramatică românească.

2. Confundă valoarea cu notorietatea. „Nu este o persoană cunoscută.” Dl Tăriceanu pare să creadă că „a fi cunoscut” e o dovadă de excelenţă. Fiecare dintre noi „cunoaştem” o mulţime de doamne şi domni (de la televizor, din parlament, din presă) a căror insignifianţă e definitivă. Şi spărgătorii de bănci, şi ucigaţii în serie şi violatorii ajung, uneori, foarte repede, la cote maxime de notorietate. La fel – evident în alt plan – şi marii manelişti, marii campioni, marile vedete de divertisment ş.a.m.d. În ce mă priveşte, îmi doresc de mulţi ani să nu mai văd pe scena noastră politică aceleaşi figuri obosite şi previzibile. Visez să apară la vîrf persoane noi, „necunoscute“, gata să mă surprindă, să aducă ceva aer proaspăt în exerciţiul funcţiei lor, dincolo de atmosfera stătută din jurul unor ”cunoscuţi” parlamentari cu multiple mandate şi cu prestaţie cvasinulă, dincolo de vechi figuri de partid mereu încîntate de ele însele, mereu prezente în diferite studiouri de televiziune cu aceleaşi platitudini, glumiţe şi obrăznicii.

3. Îşi ia sfera proprie de „cunoaştere“ drept criteriu garantat de evaluare. „N-am auzit de el.“ Nu vreau să-mi închipui cum ar arăta un plonjon inopinat în abisul de „informaţii“ deţinute cu autoritate de dl Tăriceanu. Putem şti oare cît de larg (sau de restrîns?) e inventarul de personaje de care politicianul nostru „a auzit“? Ideea că cei despre care „n-am auzit“ eu trebuie evacuaţi prompt din competiţie e cam ţanţoşă… Cînd dl Tăriceanu a intrat în politică nu auzise nimeni de el (în afară, poate, de publicul revistelor de modă). Ca să nu spun că sunt gata să-i propun oricînd exigentului şef de Senat o listă de nume importante din diverse domenii, de care cu siguranţă domnia sa „n-a auzit“ niciodată, ocupat cum e cu automobilele, motocicletele şi treburile ţării.

4. Îşi dă singur cu stîngul în dreptul, stimulînd curiozitatea comparativă a publicului. Apar, imediat după declaraţia „boierească” a dlui Tăriceanu, cele două CV-uri ale „litigiului”. Paralela e stingheritoare. Pînă să împlinească 40 de ani, noul ministru de Interne a lucrat ca expert în mai multe servicii ale Comisiei Europene şi în administraţia ONU pentru Kosovo. În acest timp, dl Tăriceanu a fost, fireşte, mai „cunoscut“, schimbînd, la vedere, diferite fotolii demne şi vide. Dl Tudorache a făcut lucruri. Dl Tăriceanu a fost „reprezentativ“: poză bună, haine şic, gesticulaţie macro…

5. O dată mai mult, se dovedeşte un soldat cuminte al alianţelor sale lucrative. Jos cu tehnocraţii! Sus cu penalii! Dar fără mari subtilităţi, fără talent pentru machiaverlicuri, fără exces de inteligenţă. Prin 1990, sau 1991, un (fost) amic liberal mi-a propus să intru în PNL, cu foarte promiţătoare perspective. L-am refuzat. După PCR, îmi trecuse cheful să mai fiu „partinic“. Amicul a fost înţelegător. „Bănuiesc – mi-a spus el într-o scrisoare – că nu te prea atrag nici liderii noştri“. După care urma un mic portret al fiecăruia. În dreptul lui Tăriceanu stătea sintagma „frumuşel şi tont“. Îmi dau seama că, povestind asta, comit o mică indiscreţie şi că risc să fac aceeaşi greşeală ca aceea pe care i-o reproşez senatorului: o anumită jubilaţie ofensatoare. Pe de altă parte, eu nu am, pentru vorbele mele, răspunderea pe care o are al doilea om al ţării, iar „frumuşel şi tont“ are şi un ceva îngăduitor, aproape tandru, absent, însă, din formularea „e un nimeni!” În rest, continui să insist pentru efortul de a nu lăsa gura să vorbească de una singură, ca şi pentru prudenţa de a nu face politică fără intuiţie politică, fără doctrină, preferînd loialităţi de circumstanţă, loialităţii – nobile – a tradiţiei liberale. E drept, nici cei rămaşi în tabăra liberală nu par să mai aibă multe în comun cu propria lor tradiţie…