Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Singura poveste, cel mai recent roman al scriitorului britanic Julian Barnes, premiat cu Man Booker Prize, aflat în curs de apariţie în colecția „Babel“ a editurii Nemiraîn traducerea lui Radu Paraschivescu.  

O vară din anii ’60, undeva la sud de Londra. Cînd se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei și se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soție și mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică și irepetabilă. Peste zeci de ani, el privește înapoi la povestea lor și la eșecul ei, știind că memoria ne joacă feste și ne surprinde.

 „Un roman profund emoționant și o analiză a suferinței din iubire (…). Revizitând fluxul și refluxul unei pasiuni, Julian Barnes pune în lumină legătura dintre un om bătrân și propriul lui sine.“ – Publishers Weekly

*****

Ai prefera să iubeşti mai mult şi să suferi mai mult sau să iubeşti mai puţin şi să suferi mai puţin? Cred că, pînă la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.

Poţi să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Dacă am avea, atunci ar exista şi întrebarea. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cît de mult iubeşte? Dacă poţi s-o controlezi, atunci nu e iubire. Nu ştiu cum altfel ai putea să-i spui, dar iubire nu.

Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întîmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întîmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită pînă la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.

Dar iată şi prima problemă. Dacă asta e singura ta poveste înseamnă că ai spus-o şi ai tot spus-o cel mai des, deşi ai făcut-o – ca în cazul de faţă – numai pentru tine. De aici şi întrebarea următoare: oare repovestirile astea te aduc din ce în ce mai aproape sau te îndepărtează din ce în ce mai mult de cele întîmplate? Nu prea ştiu. Un mod de-a verifica ar fi dacă, pe măsură ce trec anii, ieşi mai bine sau mai rău din poveste. Dacă ieşi mai rău, s-ar putea să însemne că eşti mai sincer. Există, pe de altă parte, pericolul să devii antieroic cînd priveşti în urmă: faptul că te arăţi într-o lumină mai proastă decît cea reală poate fi o formă de laudă de sine. Aşa că va trebui să fiu foarte atent. Mă rog, cu timpul, am învăţat s-o fac.

Sînt la fel de grijuliu acum pe cît eram de neglijent atunci. Sau poate c-am vrut să spun nepăsător. E cu putinţă ca un cuvînt să aibă două antonime?

Perioada, locul, mediul social? Nu ştiu cît de importante sînt în poveştile despre iubire. Poate în zilele de demult, la clasici, unde se duc bătălii între iubire şi datorie, între iubire şi religie, între iubire şi familie, între iubire şi stat. Asta nu seamănă cu poveştile de-atunci.

Dar, dacă insistaţi, fie. Perioada: cu peste cincizeci de ani în urmă. Locul: la aproape douăzeci şi cinci de kilometric sud de Londra. Mediul social: o zonă de oameni căpătuiţi, cum li se spunea – nu c-aş fi cunoscut vreunul în toţi anii mei acolo. Case fără pereţi comuni, unele pe jumătate din lemn, altele cu acoperiş de ţiglă. Garduri vii de lemn-cîinesc, leandru şi fag. Drumuri cu şanţuri de scurgere încă neîngreunate de linii galbene şi parcări de reşedinţă. Era pe vremea cînd puteai să te duci cu maşina la Londra şi să parchezi aproape oriunde. Zona noastră de periferie era cunoscută sub simpatica denumire de „Satul“ şi nu-i exclus ca tocmai asta să fi fost cu cîteva decenii mai devreme. Acum ea avea o gară din care diverşi bărbaţi în costum se duceau la Londra de luni pînă vineri, iar unii mai stăteau o jumătate de zi şi sîmbăta. Aveam o staţie de autobuz a Liniei Verzi, o trecere de pietoni cu semnalizatoare Belisha, un oficiu poştal, o biserică numită, fără originalitate, St Michael, o cîrciumă, un magazin universal, o farmacie, o frizerie şi o benzinărie unde-ţi puteai duce maşina şi pentru reparaţii elementare. Dimineaţa auzeai vaietul electric al furgonetelor cu lactate – aveai de ales între Express şi United Dairies; seara şi în weekend (dar niciodată duminică dimineaţa) aveai parte de zumzetul maşinilor de tuns iarba cu benzină.

Pe terenul amenajat din Sat se juca crichet gălăgios şi incompetent; existau, de asemenea, un teren de golf şi un club de tenis. Iarba era îndeajuns de nisipoasă ca să le placă grădinarilor; zgura londoneză nu bătea atît de departe. Nu de mult se deschisese un magazin cu specialităţi, pe care unii îl considerau subversiv din cauză că oferea produse de pe continent: brînzeturi afumate şi cîrnaţi noduroşi, care atîrnau ca nişte pule de măgar în ambalajul din plasă. Însă soţiile mai tinere din Sat începeau să gătească mai aventuros, iar soţii lor erau în general de acord. Dintre cele două posturi TV disponibile, BBC era mai urmărit decît ITV, iar alcool se bea în general doar în weekend. Farmacistul vindea plasturi pentru veruci şi şampon uscat în sticluţe cu pulverizator, dar nu şi anticoncepţionale; la magazinul universal se vindea soporifica publicaţie locală Advertiser & Gazzete, însă nici măcar cea mai cuminte revistă pentru femei. Pentru articole de uz sexual, trebuia să te duci la Londra.

Nimic din toate astea nu m-a deranjat în cea mai mare parte a timpului petrecut acolo. Bun, m-am achitat de îndatoririle de agent imobiliar (exista şi aşa ceva la vreo şaisprezece kilometri distanţă). Şi încă un lucru: să nu mă-ntrebaţi de vreme! Nu prea mi-aduc aminte ce fel de vreme am avut în viaţă. E adevărat, ţin minte cum soarele încins stimula pofta de sex, cum ninsorile neaşteptate încîntau şi cum zilele reci şi umede declanşau acele simptome timpurii care au dus în cele din urmă la operaţii de înlocuire a ambelor şolduri.

Dar nimic semnificativ din viaţa mea nu s-a întîmplat într-un anumit tip de vreme şi cu atît mai puţin din cauza lui. Aşa că, dacă nu vă supăraţi, meteorologia n-o să joace niciun rol în povestea mea. Deşi sînteţi liber să deduceţi că, dacă mă găsiţi jucînd tenis de cîmp, nici nu ploua şi nici nu ningea.

Clubul de tenis: cine-ar fi crezut că avea să înceapă acolo? Crescînd, am început să privesc locul ca pe o simplă filială în aer liber a Tinerilor Conservatori. Aveam rachetă şi jucasem puţin, la fel cum ştiam să arunc mingea de crichet cu efect şi mă remarcasem ca un portar de fotbal în general de nădejde, deşi cu unele momente de nebunie. Eram competitiv la sport, fără să am cu adevărat talent.

La sfîrşitul primului an la universitate, am stat acasă trei luni, vizibil plictisit şi fără să mă simt vinovat. Celor care au aceeaşi vîrstă astăzi le va veni greu să-şi imagineze cît de anevoioasă era comunicarea pe-atunci. Majoritatea prietenilor mei erau la mama naibii şi – printr-o dispoziţie părintească neexprimată ca atare, dar limpede – folosirea telefonului era descurajată. O scrisoare şi apoi scrisoarea de răspuns. Totul se făcea încet şi în singurătate.

Mama, sperînd poate că o să cunosc o blondă drăguţă, pe nume Christine, sau o brunetă cu păr ondulat, pe nume Virginia – în orice caz, o fată cu tendinţe conservatoire solide, chiar dacă nu foarte pronunţate –, a sugerat că n-ar fi rău să mă înscriu la clubul de tenis. Chiar era dispusă să mă finanţeze. Am rîs în gînd de motivul ei: singurul lucru pe care ştiam că nu aveam să-l fac cu viaţa mea era să mă stabilesc la periferie, cu o soţie găsită la tenis şi cu 2,4 copii pe care să-i văd cum îşi aleg perechea tot la clubul de tenis şi aşa mai departe, într-o anfiladă de oglinzi cu ecou, spre un viitor nesfîrşit de lemn-cîinesc şi oleandri. Cînd am acceptat oferta mamei, am făcut-o doar în rîs.

M-am dus şi am fost invitat „să mă bag la joc“. Era un test în care aveau să-mi fie examinate discret, cu buna-cuviinţă tipic englezească, nu doar jocul de tenis, ci şi comportamentul general şi adecvarea socială. Dacă nu arătam lucruri rele, se subînţelegeau lucruri bune – aşa mergea treaba. Mama s-a asigurat că aveam echipamentul curat şi că dungile de la pantalonii scurţi nu erau doar evidente, ci şi paralele; la rîndul meu, mi-am amintit că nu aveam voie să înjur, să rîgîi şi să mă băşesc pe teren. Jucam din încheietură, optimist şi în mare parte autodidact; jucam exact cum s-ar fi aşteptat ceilalţi, renunţînd la sarcasmele care-mi plăceau atît de mult şi netrimiţînd niciodată mingea spre corpul adversarului.

Serviciu, venire la fileu, voleu, al doilea voleu, scurtă din drop şi lob, avînd grijă să-mi arăt imediat aprecierea faţă de adversar – „Excelent!“ – şi îngrijorarea cuvenită pentru partener – „A mea!“. Eram modest după o lovitură reuşită, mă bucuram în tăcere cînd cîştigam un ghem, clătinam din cap cu o mică tristeţe cînd ajungeam să pierd un set. Puteam să simulez toate chestiile alea, aşa că am fost primit ca membru pe timpul verii, îngroşînd rîndurile tuturor acelor Hugo şi Caroline tot cursul anului.

Primilor le plăcea să-mi spună că eu am ridicat IQ-ul mediu al clubului, scăzîndu-i în acelaşi timp media de vîrstă; unul a ţinut morţiş să-mi zică Isteţeanu şi Herr Professor, cu o aluzie subtilă la faptul că făcusem un an la Universitatea din Sussex. Carolinele erau destul de prietenoase, dar precaute; ştiau foarte bine ce le trecea prin cap respectivilor Hugo. Cînd mă găseam în mijlocul acestui trib, simţeam că mi se ofilește spiritul de competiţie înnăscut. Încercam să-mi plasez cele mai bune lovituri, dar victoriile nu mă făceau mai simpatic. Ajunsesem să recurg chiar şi la autopăcăleli.

Dacă o minge cădea la cîţiva centimetri dincolo de tuşă, îi făceam semnul victoriei cu degetul mare adversarei şi-i strigam „Perfect!“ La fel, un serviciu care trimitea mingea un pic afară producea din parte-mi o aprobare lentă din cap şi o deplasare spre careul de alături, ca să primesc următorul serviciu. „Ca lumea, Paul ăsta“, l-am auzit o dată pe un Hugo recunoscînd de faţă cu un altul. Cînd le strîngeam mîna după o înfrîngere, le lăudam cu bună ştiinţă o lovitură sau alta. „Ai un serviciu pe rever trăsnet – m-a chinuit, nu glumă“, recunoşteam candid. Eram acolo de doar două luni şi nu voiam să mă cunoască.

Cam după trei săptămîni în care am fost membru provizoriu, a avut loc un turneu de dublu mixt, cu premii alese „din căciulă“. Perechile au fost stabilite prin tragere la sorţi. Țin minte că mai tîrziu mi-am spus: sorţi e pluralul lui „soartă“, care e totuna cu „destin“, nu? Am făcut pereche cu doamna Susan Macleod, care evident că nu provenea din rîndul Carolinelor. Am presupus că avea patruzeci şi ceva de ani şi îşi legase părul la spate cu o bandă, dezvăluindu-şi urechile pe care nu le-am remarcat la momentul acela. O rochie de tenis albă, cu tiv verde şi un şir de nasturi verzi în faţă. Era aproape de înălţimea mea, adică 1,75, poate cu doitrei centimetri în minus.

– Pe ce parte preferi? a întrebat.

– Parte?

– Dreapta sau reverul?

– Iartă-mă. Nu contează.

– Atunci, începi tu pe dreapta.

Primul nostru meci – se juca un singur set eliminatoriu – a fost împotriva unui Hugo mai corpolent şi a unei Caroline mai dolofane. Am fugit cît m-au ţinut picioarele, crezînd că rolul meu era să returnez majoritatea

mingilor; iar la început, cînd ajungeam la fileu, mă întorceam pe jumătate ca să văd cum mi se descurca partenera, dacă returna mingea şi în ce fel. Însă mingea era returnată mereu, cu lovituri sigure, de pe linia de fund, aşa că am încetat să mă întorc, m-am relaxat şi chiar am simţit că vreau să cîştigăm. Ceea ce am şi făcut, cu 6-2.

După ce ne-am aşezat cu cîte-un pahar cu apă de orz cu lămîie, am zis:

– Mersi că m-aţi scos.

Mă referisem la desele ocazii cînd mă împleticisem pînă la fileu ca să joc la intercepţie, ratînd însă mingea şi derutînd-o pe doamna Macleod.

– Se spune „Bine jucat, colega!“.

Avea ochi albaștri-cenuşii şi un zîmbet calm.

– Şi încearcă să nu serveşti chiar din centru.

Deschide-ţi un pic unghiul. Am dat din cap, acceptînd sfatul şi neavînd impresia că mi se ciobise eul, aşa cum aş fi avut, dacă sugestia ar fi venit de la un Hugo.

– Altceva?

– Punctul cel mai vulnerabil la dublu e întotdeauna la mijloc.

– Mulţumesc, doamnă Macleod.

– Susan.

– Mă bucur că nu eşti o Caroline, m-am trezit eu spunîndu-i.

A chicotit, de parc-ar fi ştiut exact ce avusesem în minte. Dar cum ar fi fost cu putinţă?