Poveşti dintr-un oraş pe care nu-l vrea nimeni
La o întîlnire din cadrul unui proiect cu fonduri europene, un tînăr din Barcelona m-a întrebat de unde sînt, din România. I-am răspuns, fără să mă gîndesc prea mult: "Din Bucureşti, însă e un oraş care nu-mi place şi pe care nu ţi-l recomand!". Spaniolul a rîs: "Toţi românii pe care i-am întîlnit sînt din Bucureşti şi toţi ţin să precizeze cît de mult îl urăsc...", apoi a trecut cu nonşalanţă la următorul interlocutor, pentru a afla de unde este, din Bulgaria. Aceste conversaţii tipice pentru aşa-zisele multicultural meetings sînt, de regulă, plictisitoare şi de conjunctură, nimeni nu este cu adevărat interesat de ţara de provenienţă a celuilalt, cu atît mai puţin de părerea lui despre oraşul său natal pe care îl va vizita probabil, absolut din întîmplare, la o viitoare întîlnire "de proiect". După un "sejur" de trei-patru zile va reţine: o cameră de hotel, sala în care are loc întîlnirea şi mici amănunte legate de catering, o excursie pînă la Casa Poporului şi alte mai puţin impozante rămăşiţe ale unui regim comunist, o cină "tradiţională" şi paharele de vin băute în plus, după regulile socializării, care îi vor da brusc senzaţia că totul în jurul său este extrem de pitoresc, iar a doua zi nu va mai simţi decît vagi dureri de cap. Bucureştiul său "de week-end" este cu totul altul decît cel al nostru, al locuitorilor săi. N-avem un fluviu pe care să ne plimbăm cu bărcuţa, n-avem străzi personalizate de un trecut sau măcar de prezent şi de oamenii de acum care ar putea să inventeze ceva pentru a lăsa o amprentă, n-avem muzee "de 5 stele", aparent n-avem nimic. Însă un alt proiect " "Povestind Bucureştiul"", în care m-am implicat recent, mi-a schimbat oarecum acea atitudine "provincială", oarecum jenată a celui care locuieşte într-un sat ceva mai mare, cu care nu se poate lăuda în faţa unui străin ce trăieşte într-un oraş în adevăratul sens al cuvîntului, cum este de pildă Barcelona. Mi-am dat seama că e un soi de ipocrizie la mijloc şi că ar trebui, înainte de ne impune o datorie civică sau alta, să ne asumăm faptul că trăim în Bucureşti. Să încercăm să decupăm acele locuri şi pe acei oameni care ne reprezintă. Să ne creăm propriul oraş din poveşti. Categoric, îmi place mai mult oraşul "povestit" decît cel real şi îl recomand oricui, fără reţinere. Tatuează Bucureştiul cu povestirile tale! La început au fost un site (povestind-bucurestiul.org) şi un concurs al cărui scop era cel de a căuta povestitori. Vîrsta lor nu trebuia să depăşească 30 de ani, căci proiectul a fost susţinut de către "Tineret în acţiune", un program comunitar destinat activităţilor de învăţare non-formală pentru tineri, iar poveştile puteau fi spuse (şi postate pe site) sub formă de texte, de fotografii şi de filme. Pînă la urmă, cea mai tentantă formulă pentru participanţi a fost cea de a povesti Bucureştiul în scris, în cel mult 500 de cuvinte. Ce-am aflat din textele lor despre Bucureşti: că este oraşul lungilor călătorii cu autobuzul unde "geamurile sînt aburite de respiraţia la unison a oamenilor care îşi scriu povestea prin prezenţa lor", oraşul taximetrişilor care ţin veşnice monologuri nesfîrşite: "În Militari? E... ce mă bucur... Îmi plac cartierele astea: Militari, Drumu’ Taberei, să mor eu, mă bucur cînd aud. E lucru mare să ai şi noroc în viaţa asta!", oraşul statuilor ignorate (cum ar fi cele de la Universitate care "pe cît sînt de erecte, pe atît sînt de anonime"), dar şi al statuilor sinistre (cum ar fi "decapitaţii de bronz din parcul Herăstrău"), oraşul în care cel mai popular club este Club Bara de la colţul blocului, "un loc al socializării, unde toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea, iar uneori vine chiar şi garda să se bage în seamă, cu un ASL PLS", oraşul măturătoarei Elena, un oraş care "n-are bun-simţ, mănîncă seminţe şi, totuşi, seara merge la operă". Bucureştiul, cel din fotografii, este un "habitat Tetris", cu blocurile lui ca nişte cuburi pe care însă nu poţi să le roteşti sau să le aşezi cum vrei, cu balcoane în care şiruri de cîrnaţi sînt atîrnaţi ca nişte ghirlande, în pomul de Crăciun, cu o pereche de pantofi uitaţi pe trotuar ca şi cum cineva s-ar fi descălţat înainte să traverseze pe zebră, cu un cîine vagabond care tronează "ca un rege" pe un fotoliu mare, roşu, dezmembrat. Devine un oraş "tatuat", atunci cînd sînt proiecţii pe clădirile de la Universitate, cu vreo ocazie festivă sau atunci cînd un cerşetor e surprins căutînd într-un coş de gunoi, iar deasupra sa e un banner publicitar: "Trăieşte fiecare clipă". Un oraş în care Casa Poporului va rămîne veşnic în oglinda retrovizoare a unei maşini. Bucureştiul filmat a fost aproape inexistent. Nu am ajuns încă la acea etapă în care să ne simţim "turişti" în propriul nostru oraş, să filmăm tot ce ne înconjoară, să căutăm unghiuri şi faze. A existat, în schimb, o suită de fotografii, cu ferestrele decupate ale blocului de vizavi, o formă de a spiona discret frînturi din viaţa altora. Oraşul underground Am ales 15 cîştigători-povestitori. Ne-am întîlnit, am pus ţara (sau Bucureştiul) la cale, am improvizat un atelier de creaţie şi, în cele din urmă, am asamblat cu toţii o expoziţie care a avut loc între 18 şi 24 mai, la sediul Ordinului Arhitecţilor din România, pe strada Arhur Verona. Fără să ştim mai nimic despre arta contemporană şi avînd doar vagi repere legate de muzee interactive văzute prin alte părţi, "exponatele" din pivniţa cu pereţi din cărămidă care te duceau mai degrabă cu gîndul la oraşul "crailor de Curtea Veche" au fost doar un alt mod de a ilustra poveştile de pe site. Astfel, "primele zile în Bucureşti" ale Mariei s-au transformat într-o suită de zgomote ale oraşului " claxoane, alarme, paşi, voci, punctate de acele atît de necesare tăceri " pe care le puteai asculta la receptorul unui telefon de prin anii ’80, lacrimile "de Bucureşti" ale Silviei s-au strîns în recipiente de tipul "sticle şi borcane", alături de fragmente de jurnal şi de obiecte ce reprezentau Bucureştiul de la ea de-acasă, Club Bara a lui Alex a devenit un acvariu cu "vestigii", cum le-a numit el: coji de seminţe, pet-uri, mucuri de ţigară, fotografiile Ioanei puteau fi văzute prin găurile unui cearceaf de pe o sîrmă cu rufe întinse la uscat, pe jos erau ochiuri de apă, pentru că "plouă diferit pentru fiecare dintre noi", aşa cum a scris Cristina. N-au lipsit pînă la urmă nici Craii de Curtea Veche, pe taraba anticarului lui Andrei, în vreo 30 de exemplare, ediţii diferite, dedicaţiile pe de primele pagini alcătuind portretul personajului care le adunase de-a lungul unei vieţi. N-am vrut să fim profesionişti, doar ne-am jucat. Ne-au vizitat prietenii, cîţiva bucureşteni rătăciţi şi acei turişti americani mereu în căutare de inedit, cu aparatul foto atîrnat la gît, care au petrecut mai mult de o jumătate de oră în expoziţie, ascultînd explicaţiile "ghidului", interacţionînd curioşi cu fiecare obiect în parte. Ca un bonus, expoziţia a fost însoţită şi de un performance, de un spectacol de teatru-labirint sau mai degrabă de teatru-itinerant, în care taximetristul Andradei a prins viaţă şi le-a ţinut pe rînd spectatorilor cîte un monolog, ca mai apoi să-i abandoneze pe mîinile golanilor de la Club Bara. Ideea spectacolului a fost cea a unei experienţe individuale legate de Bucureşti, de-a lungul unui traseu necunoscut; dacă îndrăzneai să-l urmezi pînă la capăt, ţi se întîmplau lucruri stranii cum ar fi să răspunzi la un telefon public care sună insistent într-o intersecţie sau să-i dai cîteva monede unei ţigănci pentru a te ajuta să-ţi pui o dorinţă. Bucureştiul poate fi povestit în diferite moduri şi toate aceste încercări de a crea poveşti, uneori din nimic, au pornit din dorinţa de a lăsa acele amprente care ar putea cu timpul să personalizeze oraşul sau să-l reinventeze. Poveşti din viitor "Povestind Bucureştiul" se doreşte a fi un laborator creativ permanent. Cele mai interesante texte şi fotografii de pe site îşi vor găsi locul într-un album, "povestitorii" lucrează deja la un proiect de film alcătuit din mai multe scurt-metraje, inspirate din poveştile deja "colectate" ("Povestind Bucureştiul" " ză movie, au spus ei). Vor mai fi expoziţii, vor mai fi performance-uri, încă se caută noi povestitori. Am descoperit la toţi cei 15 tineri care au participat la prima parte a proiectului un neaşteptat sentiment de apartenenţă la oraşul lor natal sau "de împrumut". Chiar dacă textele şi fotografiile lor sînt inevitabil ironice, cinice şi doar pe alocuri pline de duioşie, a trăi în Bucureşti înseamnă într-adevăr pentru ei o "experienţă" creativă permanentă. Iar dacă tînărul din Spania i-ar întreba de unde sînt, probabil că i-ar recomanda fără regrete un oraş viu, căruia doar trebuie să ştii să-i descoperi poveştile. Notă "Povestind Bucureştiul" este un proiect demarat în 2008 de către Asociaţia Epsilon III, iniţiat şi coordonat de către Lucian Branea, cu sprijinul programului "Tineret în acţiune". Din mica echipă permanentă a proiectului fac parte Anca, Eliza, Adi, Ştefana şi alţi tineri pe care aş dori să-i felicit pentru imaginaţia şi entuziasmul lor.
