Dosarul Italiană 22

De data asta nu va fi vorba de o clădire în primejdie, pe care o intervenţie ar mai putea-o salva, ci de un imobil care a fost demolat ilegal acum zece ani, în condiţii care merită atenţie, fiindcă seamănă cu ceea ce vedem tot mai des. Casa era recomandată de o sumă de detalii arhitectonice remarcabile ca rafinament artistic (frontonul, ancadramentele ferestrelor) şi purta un nume istoric, acela al unei vechi dinastii negustoreşti din Ţara Românească, Hagi Theodoraky. Cel puţin aşa iscălea Dimitrie, fost preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti, ale cărui amintiri le-am reeditat pentru comoara de informaţii pe care o conţin despre trecutul nostru economic. După cum el însuşi relatează, tatăl său, Tudor Hagi Tudorache, mare angrosist bucureştean, îşi avea pe la mijlocul secolului al XIX-lea prăvăliile şi depozitele în jurul bisericii Sf. Gheorghe. Din aceeaşi familie, care se trăgea de la Curtea de Argeş, doi fraţi, Ghiţă şi Iancu, fuseseră ctitori la Buda-Prisiceni, biserică zidită înainte de 1832. Casa din strada Italiană, în "suburbia Oţetari", data probabil din anii 1850-1860; oricum, ea exista în 1882 cînd, la moartea tînărului Alexandru Hagi Tudorache, averea lui a fost împărţită între şase unchi şi mătuşi. Moştenitorul casei, Ghiţă (1828-1901), căsătorit cu Maria (1836-1926), a mai trăit douăzeci de ani. A lăsat trei moşii, "bolta" (depozitul) din Lipscani, Hanul cu Tei şi această casă, fiului său Constantin. La generaţia următoare, George Hagi Tudorache, fiind ameninţat de naţionalizare, închiriază Ministerului Silviculturii casa părintească, fără a izbuti totuşi să o păstreze. Ea trece în 1952 în proprietatea statului. Deşi familia a obţinut în 1960, de la Tribunalul Capitalei, repunerea în drepturi, sentinţa n-a fost executată şi imobilul a rămas al statului. Acolo funcţiona o grădiniţă de copii (sau o creşă, destinaţia înscrisă în contractul de închiriere pe care DAFI l-a încheiat cu spitalul Sf. Pantelimon în 1993). Acum, în 1994, intră în scenă descendenţii unei surori a ultimului proprietar (Boureanu Mihai, Griesbach Anca, Sterie Oana-Ruxandra şi Boureanu Şerban). La cererea lor de retrocedare, răspunsul va întîrzia un an - mai exact, pînă la 2 octombrie 1995, data dispoziţiei de restituire, semnată de primarul general, Crin Halaicu. Între timp, cei patru reclamanţi acceptaseră oferta lui Alexandru Bittner (unde am mai auzit numele acesta?). Omul de afaceri le propunea să le plătească cheltuielile de judecată, cerînd în schimb proprietatea a 25% din cele două imobile revendicate (str. Italiană, nr. 22 şi str. Biserica Amzei, nr. 19), precum şi dreptul de administrare a cotei proprietarilor, vreme de cinci ani. Aşadar, acelaşi sistem prin care, în multe alte cazuri, mînuitorii de fonduri s-au substituit moştenitorilor dreptului de proprietate, în situaţia incertă creată de întîrzierea justiţiei de a se pronunţa. Evenimentele se precipită: la 24 februarie 1996 izbucneşte un incendiu care deteriorează grav casa, accident atribuit de pompieri unui scurtcircuit, şi impune evacuarea copilaşilor. Iarăşi sistemul cunoscut de a compromite vechea clădire şi de a elibera terenul (în acest caz, 1125 mp într-o zonă centrală, lîngă biserica Oţetari, în spatele noii ambasade a Slovaciei). Aşa se face că, la numai o lună după incendiu, succesorii lui Hagi Tudorache şi asociatul lor Bittner au încheiat un contract cu Societatea Comercială SITRACO CONIMPEX (firma dnei Gabrea, soţia arhitectului-şef al municipiului, la acea dată). Scopul lor era de a ridica un bloc de 14 etaje: "locuinţe, birouri şi spaţii comerciale", din care familia trebuia să primească 7,5 % şi Bittner, 2,5 %. Realizarea acestei intenţii a întîmpinat unele dificultăţi, dar n-a putut fi împiedicată. Un obstacol ar fi fost calitatea de monument istoric. Dar clădirea fusese înregistrată greşit în lista oficială: "Italiană 21" (în acelaşi fel s-a justificat demolarea casei Rosetti din str. Povernei!). Pentru a stabili valoarea culturală a casei a început o vastă corespondenţă între Direcţia Monumentelor Istorice din Ministerul Culturii şi Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional din Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. Certificatul de urbanism, obligatoriu pentru construcţia nouă, a fost acordat pentru un bloc P + 5, sub semnătura arh. Sorin Gabrea şi fără avizul DMI. Autorizaţia de construcţie solicitată de SITRACO a fost refuzată de Direcţia de urbanism a Primăriei atunci cînd un nou arhitect-şef, Peter Derer, a arătat necesitatea conservării şi punerii în valoare a casei, chiar dacă incendiul o diminuase. Pentru a se demonstra imposibilitatea de a menţine vechea clădire, s-a declanşat "furtul de materiale de către persoane necunoscute". Cu alte cuvinte, casa a fost lăsată pradă hoţilor din cartier care au desăvîrşit ruina pînă la 90%. Termitele au lucrat toată vara, pînă cînd a rămas în picioare numai faţada dinspre stradă. SITRACO a semnalat Inspecţiei de Stat în Construcţii pericolul de prăbuşire a zidului, iar aceasta, în loc să dispună sprijinirea pînă la avizul Ministerului Culturii, a cerut demolarea. Ceea ce nu a pus capăt disputei: după ce şi ultimele resturi ale clădirii fuseseră încărcate în căruţe, încă vreo douăzeci de adrese au mai fost schimbate între instituţiile care ar fi avut datoria de a o proteja. Ba chiar, tupeu maxim, moştenitorii lui Hagi Tudorache, după ce au plătit o amendă de 3,5 milioane lei (jumătate din amenda minimă), au dat în judecată Direcţia de Urbanism, apoi pe prof. Derer care, faţă de abuzurile constatate, demisionase din funcţia de arhitect-şef. Procesul s-a mai tărăgănat încă doi ani. În vremea asta, la Bellu, cavoul Hagi Theodoraky mucegăieşte, înverzit de umezeală, şi, dacă cineva apasă pe clanţa uşii, pătrunde ca într-o grotă acolo unde fotografiile de familie îşi continuă veghea funebră.