Stavropoleos " <i>povestire despre o comunitate monahală -

Am ajuns la biserica (pe atunci) Stavropoleos prin 1995, dintr-o întîmplare: cineva din străinătate îmi dăduse un pachet cu ceai pentru părintele Iustin Marchiş. Pînă atunci, nu eram o persoană prea bisericoasă, în sensul cît se poate de propriu al cuvîntului, dintr-un motiv destul de simplu: nu găsisem nici o biserică bucureşteană care să-mi placă (evident că nu fusesem decît într-o mică parte dintre ele, nu e o concluzie generalizatoare...). Nici în ceea ce priveşte amenajarea interiorului, nici a desfăşurării slujbei, nici a participanţilor: întîlnisem multe înţesate de kitsch-uri, supraîncărcate, în care nu înţelegeam decît prea puţin din ce se rostea şi în care comunitatea prezentă părea cu ochii pe mine, doar-doar o să mă prindă cu ceva greşit sau interzis. La Stavropoleos am descoperit exact contrariul: înţelegeam ce se spunea la liturghie, interiorul era sobru şi oamenii de acolo mă lăsau într-ale mele. Am continuat să mă duc, fiind, cumva, şi martoră " marginală şi neînsemnată " a transformărilor locului. Aşezămîntul este valoros din perspectivă istorică şi culturală: biserica hanului Stavropoleos a fost înălţată la 1724 de ieromonahul Ioanichie din Ostaniţa, iar în 1733 a devenit biserică de mînăstire. Ieromonahul Iustin Marchiş, sosit la Stavropoleos în 1991, a demarat imediat lucrările de restaurare a aşezămîntului. În 1995 au fost începute lucrările de consolidare a clădirilor, în 1996 " cele de restaurare a picturilor murale din interiorul bisericii (sub conducerea prof. Dan Mohanu), iar în 2005 " cele ale picturii exterioare. Odată cu acestea, au venit, treptat, întemeierea grupului psaltic Stavropoleos (condus de arhidiaconul Gabriel Constantin Oprea, lector la Academia de Muzică din Bucureşti), a unei colecţii de obiecte vechi bisericeşti, a bibliotecii cu manuscrise şi cărţi rare, dar şi a unui Centru Social pentru copii, Sf. Dimitrie (în 1998, în colaborare cu Organizaţia Umanitară Concordia şi Primăria Capitalei). Şi, deloc în ultimul rînd: retransformarea bisericii într-o mînăstire de monahi. Maica Mihaela Stareţa actualei mînăstiri, din iunie anul trecut, a rămas la Stavropoleos din 2000: "Prima dată am venit în ’95, cînd eram studentă în anul II la ASE. Am intrat în biserică, mi-a plăcut cîntarea, şi am continuat să vin. Apoi i-am cunoscut pe părinte, pe tinerii din comunitate". De atunci, maica Mihaela nu a mai plecat. Povestea ei, aşa cum o redă singură, e simplă şi clară, fără motivaţii, în fond, inutile: "Eva (actuala maică Gabriela) şi cu mine am ales să venim la mînăstire. Atribuţiile mele au fost legate de partea administrativă, de contabilitate. Atunci încă era şantier, lucrările de restaurare erau în toi. Ne ocupam şi cu asta. Încă de atunci aveam slujbe şi dimineaţa, şi seara. Viaţa de mînăstire presupune ascultare, slujbă, rugăciune, cele gospodăreşti, şi cele culturale, intelectuale. În fiecare seară de la 8 la 9, maicile cîntă, au oră de muzică; de la 9 la 10 " citesc din scriptură, lectio divina". Faptul că a devenit stareţă nu a schimbat-o în vreun fel. De altfel, ea însăşi spune că a vrut ca vechea rînduială, urmată de ea şi de colegele ei, să rămînă aceeaşi: "Noi sîntem împreună în toate cele. Dimineaţa mergem la biserică, avem o gustare, după care fiecare merge la ascultarea rînduită. Seara " din nou la biserică împreună. După care, cinăm. Facem cu rîndul la biserică şi bucătărie. La biserică " te scoli mai devreme, aprinzi candelele, pregăteşti cărţile pentru slujbă. De asemenea, cine e bucătar se scoală la fel de devreme, face mîncarea pentru ziua respectivă, pune masa. Doar strînsul meselor şi spălatul vaselor le facem mereu toate. Eu sînt cu ele-n rînd şi la bucătărie, şi la paracliserie. De cînd sînt stareţă nu s-a schimbat nimic, doar că, în plus, am o răspundere administrativă. Am pornit împreună, sîntem apropiate ca vîrstă, am crescut împreună prin grija părintelui Iustin, care ne-a format şi aşa vrem să rămînem, deşi e neobişnuit. În chilii avem toate la fel, pînă şi acoperămintele de pe pat sînt la fel, şi ale părintelui asemenea". Maicile şi surorile se bucură de o viaţă culturală, dar circumscrisă domeniului lor: "Nu citim orice. Citim din Scriptură, Dogmatica. Ora de lectură a pornit de la citirea Scripturii pe care e bine s-o faci în fiecare zi". Maica Mihaela se pregăteşte, de altfel, şi organizat: e studentă în anul III la Teologie. Educaţia muzicală este la fel de importantă, pentru că maicile trebuie să poată susţine slujba: "Nu a fost o condiţie să avem voce. Nici una nu e talentată muzical. Am început să învăţăm cu Corina Popescu (o tînără care acum e în Canada): cînd m-a pus să spun gama, a zis în sinea ei că nu o să pot cînta niciodată. Apoi au urmat ore la pian. Acum cînt şi mă dă exemplu tuturor celor care se tem de muzica psaltică". Alte măicuţe Sora Carmen: "Fac şase ani în ianuarie de cînd sînt aici. Am absolvit Facultatea de Limbi Străine. Părintele Iustin a venit la noi la liceu, la cercul de religie. Dinainte de a avea această întîlnire îmi doream viaţa monahală. Practic, nu a fost decît un ajutor. Am intrat în mînăstire zece ani după aceea. La început părintele a spus să vin doar aşa, ca şi cum aş fi în vizită". Maica Atanasia: "Numele meu de fapt e Adela Văetişi, doctor în istoria artei. În urmă cu cinci ani, eram un personaj semipublic. Am predat la Universitatea de Artă. Eram ancorată în viaţa culturală a Bucureştiului, un mediu destul de secularizat. Treptat, m-am apropiat de biserica şi de comunitatea de aici. I-am cerut părintelui să-mi dea şi mie ceva de făcut. Maica Gabriela se ocupa de bibliotecă, dar am stat pe lîngă ea şi am ajutat la catalogarea cărţilor de artă. Eram un om la locul meu, cu o meserie stabilită, doctoratul era deja prin anul III. Şi l-am terminat aici, în mînăstire. Părintele Iustin a ştiut, probabil, să lucreze cu datele mele. Lucru care m-a ajutat să nu resimt ruptura ca fiind foarte brutală. Cel puţin în ceea ce priveşte activitatea". "Sînt Simona Boca. Am terminat grafică, în 1992, în Bucureşti. Din aprilie 2008 sînt aici ca soră. Vin la Stavropoleos din 1994. A fost un gînd al meu mai vechi, de prin ’96. Apoi am renunţat la el prin 2000. Viaţa şi lucrurile s-au aranjat însă aşa... Oarecum l-am întrebat şi pe Dumnezeu şi cred că ăsta-i răspunsul". Fiecare dintre ele (şi nu am stat de vorbă cu toate) îşi îndeplineşte obligaţiile, făcînd, în acelaşi timp, ceea ce îi place şi i se potriveşte, fără să fie nevoită să-şi lase deoparte vocaţia începută în viaţa laică, ori împiedicată să-i dea curs uneia noi: "Angajată sînt pe post de muzeograf. Fac toată partea de ghidaj pentru vizitatorii români şi străini. Am publicat catalogul colecţiei, monografii ale bisericii şi mînăstirii şi unele lucrări: Biserici şi mînăstiri din România, în colaborare cu Editura Noi Media Print, Arta de tradiţie bizantină în România. Fac într-un fel munca de istoric de artă. Una mai generală, de popularizare." (maica Atanasia); "Eu transcriu muzică psaltică pe calculator. Multe partituri sînt scrise de mînă. Ca să ne fie mai uşor la strană să le vedem. Ştiu notele, să le şi cînt. Atît cît trebuie ca să mă descurc la slujbă. Maica Gabriela, după ce transcriu, le pune pe Internet, să se bucure şi oamenii de ele." (maica Iustina); "Lucra o restauratoare la noi şi am vrut şi eu să fac acelaşi lucru. Am stat un an de zile aşa. Părintele a zis să învăţ să pictez: eu veneam cu dorinţele de acasă şi părintele le descoperea fără să întrebe. După aceea am început să pictez mai mult, să restaurez icoane pe sticlă. Îmi folosesc cunoştinţele de franceză, de limbi străine în general, pentru diferite articole." (sora Carmen); "Acum fac CD-uri, layout, imagine, pliante. Am lucrat şi pentru monografie şi am făcut prelucrare de imagini." (sora Simona). Atitudinea maicilor faţă de viaţa lor de la Stavropoleos este, cumva, sintetizată de sora Simona: "Nu mi-e dor de exterior. Mă simt ca într-o comunitate, şi nu singură. Ci iubită. Nu mi-e dor de lumea de afară". Şi ea o reflectă, într-o anumită măsură, şi pe cea a comunităţii credincioşilor de aici.