Her, film american din 2013, regizat de Spike Jonze, cu Joaquin Phoenix și Scarlett Johansson în rolurile principale. El, Theodore, scrie scrisori în numele clienților care nu știu sau nu au timp să corespondeze cu cei dragi. Ea, Samantha, este o „asistentă personală”, o voce fără corp „programată” pentru a intra în dialog cu clienții care nu știu sau nu au timp să dialogheze cu semenii lor. Amîndoi, deci, „își cîștigă existența”, capătă contur, culori și „trăiri” ca oglindire sau ca depozitare a contururilor, culorilor și emoțiilor celorlalți: la serviciu, în corespondența purtată în numele clienților, Theodore stăpînește la perfecție cuvintele și sentimentele, le știe și le mînuiește cu dezinvoltură și expresivitate. În viața personală, aceste abilități nu există: divorțează tocmai pentru că  este incapabil să exprime, să dezvăluie ceea ce simte. Samantha, la rîndul ei, există doar dacă este „accesată”. Își îmbogățește „biografia”, dialogul, viteza de reacție, vocabularul, experiența și memoria ei afectivă de inteligență artificială, atîta timp cît clientul ei are nevoie de ea, îi solicită prezența. Theodore se îndrăgostește de ea.  Iar ea pare să aibă inimă pentru această poveste bizară. Pentru această iluzie. Formează un cuplu: își petrec timpul liber împreună, pleacă în excursii, fac dragoste. Iar biografia lor de îndrăgostiți parcurge drumul comun al tuturor biografiilor de îndragostiți.

Filmul este descris în analizele comentatorilor ca fiind o dramă romantică științifico-fantastică. La doar șapte ani distanță de lansarea lui și după o perioadă în care omenirea a experimentat recluziunea în fața pandemiei (recluziune în care computerul a fost singura legătură cu ceilalți), filmul nu mai pare însă nici așa științific, cu atît mai puțin fantastic, necum romantic. Citind mărturiile celor care au trecut prin izolare, cu un ochi în propria-mi ogradă, constat cum computerul și programele lui au devenit un punct esențial în biografii, creînd infinite și rafinate iluzii pe măsură ce își dovedesc utilitatea în cele mai profunde și mai importante secvențe ale traiului de zi cu zi: iluzia confortului fără efort, între patru pereți, iluzia comunicării prin ecrane și a micșorării distanțelor prin fire și click-uri, iluzia întîlnirii față în față cu prieteni vechi și cu colegi noi, iluzia lucrului în echipă și a ședințelor virtuale, iluzia dialogului cu lumea întreagă și iluzia că fotografiile sau filmulețele de pe rețelele de socializare ne dezvăluie realitatea în care trăiește cel care le postează. Programele și serviciile Internetului sînt din ce în ce mai sofisticate, mai seducătoare. Poți găsi absolut orice, dar absolut orice îți dorești în cotloanele lor. Dar asta e un fleac: Internetul știe acum și ce ți-ai putea dori, ce nu știi încă, dar îți vei dori cu siguranță, ce cărți, flori, muzică sau filme preferi, de ce tip de ideologie ești mai apropiat, ce bîrfe din lumea mondenă ți-ar face cu ochiul. Internetul, depozitar al experiențelor umane, îți oferă răspunsuri, sfaturi, informații, mai bune sau mai rele, după chipul și asemănarea lumii. De partea cealaltă, noi, adulți și copii, adresăm întrebări lumii virtuale pe care altfel nu am avea curajul să le adresăm celor de lîngă noi, „cerem sau acceptăm” prietenii pe Facebook oamenilor care în viața reală nu ne sînt nici măcar colegi de birou sau de clasă apropiați, darămite prieteni, ajungem să aflăm mai multe unii despre ceilalți din poveștile virtuale cu poze și cu dialog și cu emoticoane, decît din conversațiile în carne și oase. Chipurile, și vorbele, și lumea de pe Internet sînt doar chipuri, și vorbe, și lumi din spatele unui ecran, asta este o informație pe care o știm, dar pe care părem să o uităm zi de zi, minut de minut.

Theodore și Samantha se despart atunci cînd el află că ea este „îndrăgostită” de mai mulți clienți. Cînd înțelege că ea este doar o voce, iar chipul și inima i-au fost „construite” de programatori după preferințele lui virtuale. După rating și numărul de accesări. Nu vi se pare totul cunoscut?

Maria Iordănescu este psiholog.