E miercuri dimineaţă şi mă aflu în staţia de autobuz din apropierea primăriei Otopeni, nu foarte departe de aeroport. E destul de frig, iar eu sînt înconjurată de trei controlori RATB, cu vestele pe ei, şi, de pe şosea, ne claxonează mai multe dintre maşinile care trec pe lîngă noi. Şoferii îşi imaginează, probabil, că domnii m-au prins fără bilet, m-au dat jos din autobuz şi urmează să mă amendeze.

În mass-media sînt publicate, periodic, materiale despre călători care susţin că au fost agresaţi de controlori. De cele mai multe ori, oamenii care comentează articolele sînt de partea agresorilor: „De cîte ori trec cu maşina pe lîngă nişte controlori, las geamul în jos şi huidui ca pe stadion, pentru că merită!”, scrie un blogger. Apar, de asemenea, chiar şi în ziare de largă circulaţie, texte cu sfaturi despre ce poţi face dacă ai fost prins fără bilet – „Uite ce nu au voie să-ţi facă controlorii RATB şi ce drepturi ai cînd încerci să trişezi”, titrează, de exemplu, Libertatea. Unii bucureşteni consideră că sînt perfect îndreptăţiţi să circule cu transportul în comun de suprafaţă fără a plăti. Că traficul din Capitală e infernal, că sîntem pe primul loc din Europa la aglomeraţie, că nu sînt suficiente autobuze, deşi Primăria susţine de peste un an că va rezolva situaţia, asta ştim toţi. Iar dacă administraţia oraşului nu ia măsuri pentru a rezolva problemele, atunci eu de ce să dau bani ca să stau în înghesuială? – aceasta e, probabil, mentalitatea blatiştilor. „E atît de simplu să nu plătesc bilet și să mă doară la bască de asta. Și nu, nu e un protest. Nu rezolv nimic prin asta. Ei [controlorii – n.n.] în continuare o să ia bani de la mine și o să-i cheltuiască pe prostii. E doar o instituție care își bate joc de mine, ca multe altele. Tot ce pot să fac e să-mi bat și eu joc de ei. Atît cît pot”, scrie într-un text pe site-ul VICE.

Să ne întoarcem la cei trei controlori alături de care mă aflu, în staţia de la primăria Otopeni. Nu m-au prins fără bilet, doar îmi petrec cîteva ore cu ei ca să văd cum se lucrează, pe liniile 783 şi 780, între Piaţa Presei şi aeroport. Unii dintre călătorii din jur trag cu ochiul la noi, curioşi. Între cei trei bărbaţi, eu, minionă, probabil par într-adevăr foarte neajutorată – Marius Părpăuţă e foarte înalt, genul pe care ţi l-ai alege ca bodyguard, George Nedelcu vorbeşte repede şi se vede că are cea mai multă experienţă, iar Valentin Pintilie, cel mai tînăr dintre ei, e şi cel mai rezervat. Cam o treime din timpul petrecut cu ei am stat afară, şi asta doar pentru că la aeroport am putut sta în sala de aşteptare – dacă vă gîndiţi că dvs. aşteptaţi 10-15 minute un autobuz (în funcţie de linie), controlorii fac asta de mai multe ori într-o zi, indiferent că e caniculă, ploaie sau ger.

„Despre mobilizările noastre nu se vorbeşte în presă – în august, de exemplu, am împărţit sticle de apă călătorilor, în martie am oferit flori doamnelor”, îmi spune Marius Părpăuţă. Cu toate acestea, „controlorii, poliţiştii şi jandarmii sînt cei mai înjuraţi în ţara asta”, rîde George Nedelcu. De ce se întîmplă asta, totuşi? În alte ţări, călătorii nu se plîng că trebuie să plătească amendă atunci cînd circulă fără bilet. Încalcă legea, suportă consecinţele. Ba chiar şi românii, cînd merg în vacanţe în afara ţării, se informează dinainte de preţuri şi îşi cumpără bilete. Nu merge să faci blatul într-o ţară civilizată, nu? În România, însă, cel puţin în privinţa transportului de suprafaţă – căci la metrou e mai greu să intri fără bilet –, facem parte dintr-un cer vicios. Mă uit pe şosea şi văd cum majoritatea maşinilor personale au cîte un singur pasager. Transportul în comun bine pus la punct ar ajuta, fără îndoială, la fluidizarea traficului. Asta ar fi responsabilitatea Primăriei. Dar ea vine la pachet şi cu responsabilizarea pasagerilor. La noi, sînt încă destui aceia care preferă să circule fără să plătească şi apoi îşi varsă nervii – datoraţi vremii, traficului, autorităţilor sau tuturor lucrurilor care merg prost în ţară – pe controlori, într-un soi de boicot care nu-şi are sensul.

George Nedelcu insistă să nu fac generalizări – sînt şi mulţi călători de bună-credinţă. Pe traseul din oraş către aeroportul Otopeni şi invers, a ajuns să şi cunoască o parte dintre călători, oameni care au abonamente şi pe care îi vede foarte des, deja se salută reciproc, şi chiar copii de 10-11 ani, care merg la şcoală cu autobuzul şi coboară undeva la piaţa Victoriei. Sau alţii merg des la aeroport, îmi spune Marius Părpăuţă, călătoresc mult, văd cum e în afară şi vor şi ei condiţii civilizate. Îşi dau seama că asta nu se poate atunci cînd o parte dintre pasageri nu plătesc bilet, ba chiar e nedrept faţă de ei, cei care-şi cumpără abonament.

Într-una dintre staţii, doi călători se dau jos în grabă imediat ce intră controlorii, aproape să fie prinşi de uşile maşinii. În altă staţie, un domn preferă să facă semn unui maxitaxi, ca să nu urce în autobuz fără bilet. E şi asta o formă de sinceritate, spune George Nedelcu, „ştii că n-ai plătit, te dai jos, ca să nu te amendăm, sau preferi să dai 2 lei la maxi.” Biletele la RATB sînt cele mai ieftine din România – 1 leu şi 30 de bani călătoria, 50 de lei un abonament lunar pe toate liniile – sau 25 pentru elevi şi studenţi, gratuit pentru pensionari. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în Bucureşti, nivelul de trai e cel mai ridicat din ţară – ceea ce înseamnă că mulți dintre cei care nu-şi iau bilet nu sînt neapărat constrînși financiar, ci aleg să călătorească fraudulos în mod voit, pe principiul că nu are ce să li se întîmple. Raportat la numărul de linii, cei 255 de controlori sînt, în prezent, insuficienţi. Şi, deşi conform legii, controlorul are dreptul de a-ţi cere să te legitimezi, scuza invocată cel mai des în evitarea asumării vinovăţiei e aceea că „n-am buletinul la mine” – caz în care, însă, se poate cere inclusiv ajutorului Poliţiei.

La aeroport, la Sosiri, Marius Părpăuţă îmi arată un automat de bilete recent instalat – merge 24 din 24, se poate plăti şi cu cardul, şi cash, întocmai ca la metrou. Primăria vrea să mai instaleze, pînă la sfîrşitul acestui an, asemenea automate şi la Piaţa Romană şi Unirii, Piaţa Sudului, Crîngaşi şi strada Sebastian. Doar că cel de la aeroport, momentan, nu funcţionează. În fine, sînt şi alte variante. În oraş sînt, în prezent, 226 de puncte de vînzare, alături de posibilitatea de a face plata online pe site-ul regiei, la care se adaugă reţeaua de bancomate BCR şi BRD pentru reîncărcarea cardurilor duale şi varianta de plată prin trimiterea unui SMS la numărul 7458.

Unii oameni se întreabă dacă n-ar fi mai simplu ca şoferul să verifice la intrarea în maşină dacă pasagerii au bilet. Se pare că nu – căci, conform administraţiei RATB –, această metodă de plată „este condiționată de urcarea tuturor călătorilor doar pe la ușa din față și coborîrea pe la celelalte uși, și doar în cazul autobuzelor/troleibuzelor, nu și în cazul tramvaielor. Sarcina de bază a conducătorilor de vehicule este siguranța pasagerilor.  În condițiile în care urcarea se face pe toate ușile și avînd în vedere gradul de încărcare al vehiculelor în anumite intervale orare, traficul din Capitală, timpii de așteptare măriți generați de blocaje, achiziția titlurilor de călătorie de la șofer este, în acest moment, aproape imposibilă. Vînzarea unui titlu de călătorie necesită un set de echipamente fiscalizate, respectarea unei discipline de casă (primire/predare, gestiune/încasare etc.). Cabina șoferului este separată de restul salonului din fabricație, ceea ce ar impune modificarea interiorului prin eliminarea geamului separator (mai ales în cazul autobuzelor și troleibuzelor).

În plus, mai apar o serie de situații: cum poate gestiona un șofer conflictul cu un călător care nu dorește să plătească și nici să coboare din vehicul? În anumite cazuri, controlorii – care nu au și sarcina de a conduce vehiculul – solicită intervenția organelor de ordine, fără a perturba circulația liniei respective. Fiind vorba de siguranța circulației și de drepturile celorlalți călători corecți, nu putem pune în sarcina unui șofer să aibă gestiune, să verifice validarea tuturor pasagerilor, să gestioneze stările de conflict determinate de neplătitori. Pentru că, în plus, va apărea nemulțumirea călătorilor plătitori, care trebuie să aștepte pînă la rezolvarea situației respective.”

Unii dintre cei care merg fără bilet îşi asumă şi plătesc amenda, alţii se scuză că n-au găsit chioşc deschis, chiar dacă au toate aceste variante la dispoziţie. „Altcineva ne-a zis că întîi îşi mănîncă biscuitul, şi apoi validează cardul” – îmi mai spune George Nedelcu. „Sigur, uneori e greu să lucrezi cu omul, dar nici o meserie nu e uşoară, trebuie să pun şi eu o pîine pe masă, la fel ca dvs. Ni s-a întîmplat să se coalizeze călătorii împotriva noastră, ceea ce pentru mine e o ciudăţenie, pentru că, practic, un neplătitor îl păcăleşte pe plătitor. Odată, mi s-a întîmplat să mă pomenesc, în staţie la Crîngaşi, cu roşii în cap, de la vreunul din blocurile din apropiere.” La cursurile de pregătire ale controlorilor, se învaţă şi noţiuni de psihologie şi de comportament în societate, pentru a şti cum să gestioneze situaţiile conflictuale. „Dar noi avem în vedere şi fidelizarea călătorului, nu cum îl prindem, cum îl amendăm. Nu avem un plan de amenzi, cum se zice. Dacă văd în istoric că omul îşi înnoieşte regulat abonamentul, dar azi l-am găsit fără, pentru că a uitat, ce fac? Nu pot să-l amendez, nu? Că atunci se supără, se gîndeşte că uite, o dată nu am avut bilet şi m-au amendat, şi după aia nu mai plăteşte deloc.”

Alteori, e important, pur şi simplu, să informeze şi să îndrume călătorii. George Nedelcu stă la uşa din mijloc şi-l urmăresc în timp ce întreabă un turist – un bărbat în vîrstă, bine îmbrăcat –, dacă vorbeşte engleză, franceză sau germană. N-are succes cu nici una dintre limbi, aşa că îi arată prin semne că a validat cardul pentru o singură persoană, apasă 2-ul de pe aparat, validează şi pentru soţia domnului, şi îi arată din nou. Povestea se repetă de mai multe ori de-a lungul zilei, cu mai mulţi călători străini.

Unul dintre ei, tot un domn în vîrstă, călătorind cu soţia, ne cere lămuriri suplimentare şi povesteşte cum, cu o zi înainte, un bărbat i-a spus că n-a validat deloc cardul şi i-a cerut să plătească 300 de euro amendă. Bărbatul nu purta vestă, doar se dădea drept controlor, dar turistul n-a ştiut şi a dat banii. Şi aşa se mai strică şi imaginea controlorilor. „În orice caz, noi nu putem să băgăm bani în buzunar fără a declara, adică să luăm şpagă – facem raport de gestiune la intrarea şi ieşirea din tură”, spune Marius Părpăuţă şi-mi arată pe aparat cum se înregistrează, pe numele fiecărui controlor, banii personali pe care-i au la ei, amenzile date, liniile pe care circulă, tot. Practic, şi controlorii sînt controlaţi.

„Oamenii încep totuşi să înţeleagă – cu cît transportul e mai civilizat, cu atît trebuie să fim şi noi şi noi mai responsabili şi să achităm. Autobuzul costă, la fel şi metroul, şi trenul”, mai spune George Nedelcu. Ar fi cazul, deci, să nu ne mai războim cu controlorii. Nu ei sînt vinovaţii.

Foto: Adevărul