Am trăit ieri sau alaltăieri, la o vodcă, o discuție. Se dusese vorba către cum facem, dom’le, să ne ferim de legumele otrăvite, necoapte, adică. Ne omoară globaliștii cu zile. Cum facem? Și în vîltoarea băuturii, ce credeți, sare omul știutor: după miros! După arome! Mi s a părut, nu știu de ce, deși alcoolul mi se urcase la cap, că e bine să tac. Și aș fi tăcut și acum, dacă Dana nemiloasa nu mi-ar fi amintit datoria: un nou text, o nouă șansă de a nu mă abține, o nouă șansă de a spune mai multe decît fac și tac. Ehei, oare sînt destul de treaz acum să spun cum stă treaba cu leguma, cu fruptul, cu manivela asta care ne umple stomacurile și ne duce mai departe în viață? Nu sînt, dar scriu, ce să fac? Aseară am stat cu niște ghiolbani la Podu’ Mogoșoaiei de-am prăpădit două „Trei brațe“ de Măcin. Dar pot să nu mă întorc, iar și iar, la datorie? Uite, pornesc de la un Chabris ca să mă înțelegeți mai bine. Alb, sec, cu aromă. Cum îți bagi nasul în pahar, aromă. Cum bei, pe cerul gurii, doar sec. Miros, cerul gurii, sec. Or, asta e situația pepenelui galben. Aromă în piață, crudac în farfurie. Nici de un prosciutto cu melon nu e bun. Căci acea combinație se bazează pe lovitura carne-fruct, dar și pe afumat-parfumat-dulce. Clar, melonul meu n-are cum să mă bucure. Deci aroma nu este întotdeauna valoarea unică. Nu, nu e adevărat că mirosul e înșelător, nu veniți la mine cu ieftinătăți. Este clar însă că mirosul nu-i de-ajuns. Să trecem la mînă și degete. Bunicu-miu m-a învățat legea tainică a pepenelui verde. Îl iei în mîini, bine, cu degetele, și-l ­crăpi între picioare. Dacă pîrîie, îi bun, ia-l! Îndopi degeaba, se strică, ți-e rușine să tai pepenele cu cuțitul. Plus că acel capac ți se scurge pînă acasă. Deci, Dana, îți mulțumesc că m-ai pus să scriu, uite, am trecut la amintirea mea cea dragă. Leguma, fruptul, carnea de orice fel. Toate sînt experiențe totale. Pentru că al treilea lucru la care eu țin este timpul. Orice lucru pe lumea asta are aromă, cartea Parfumul chiar găsea seducător mirosul de cadavru în facerea parfumului și eu cred la fel, dar nu-i de ajuns. Mîna și degetul care pipăie sînt musai ca să vezi de-i crud sau nu. Pipăie! Roșia, vezi-o cum îi e pielea, moliciunea, molcomia. Dacă roșie e dură, n-o lua, dacă îngăduie ca gheara ta s-o pătrundă, ia-o! Fiecare lucru are timpul său. Pepenele verde se deșteaptă după Sfînta Marie, bre! Deși se umflă prin iunie, e degeaba. Roșia nu-i tot anul, e după iunie bună. Bama – uite, știi că este bama pe lume? – e bună pînă-n 22 iunie. Restul e păcat să-ți bați capul. Mîncarea se predă la fast-food, dar prima lecție trebuie s-o parcurgi cu mama-tata-iubitul de capul tău. Pipăind, mirosind, știind vremea lucrurilor. Chiar și vremea ta contează cînd judeci un pepene. E vremea de august, e vară încremenită, dar cum guști din pepene ți-e de toamnă. E bine să știi că tu + timp = love. Și că nu-i dai hate timpului pentru că din cînd în cînd el te celebrează cu corcodușe, pepeni, roșii, bame, la timpul lor. Ah, și mai trebuie să și găsești, „după miros, fler“, omul care să-ți vîndă aceste nimicuri coapte de timp.

Foto: wikimedia commons