Cizmarul
Văzusem eu nişte reduceri. O pereche de pantofi piele – un milion de lei. De la două juma-trei. Pînă să fac rost de un milion, hop s-au terminat şi stoc, şi pantofi. Am umblat năuc, crezînd că cei de un milion au fost upgradaţi la patru acum. Nu contează. Cred că în trei zile s-a schimbat anotimpul şi au băgat pantofi de sezon la preţ de te cutremuri. Nu iau aşa ceva. Asta a fost în primăvară-iarnă. De atunci am uitat de pantofiadă. Ploile nebune însă mi-au băgat apă la bascheţi. Iar avalanşă de gînduri şi plimbări să-mi iau pantofi. Dar – scumpi. Scumpi şi colo. Şi mai scumpi dincolo. Hai, că-i culmea! Nu cumpăr de la hoţii ăştia, dar nici de la ăilalţi. Toţi sînt hoţi. Nu cumpăr. Şi încarc nişte cioboroage rupte, sleite de purtare, şi merg la cizmarul din Mîntuleasa. Îs doi acolo, lîngă măcelărie. Am intrat la ăla de la parter. N-am coborît în subsol. Omul – destul de dur. N-a zis că nu se fac pantofiorii mei. Nu, dar prin ton mi-a sugerat că, dacă veneam cu vreo doi ani mai devreme, putea să facă armăsari din ei. Prefer ţestoase. Bun, vorbim. Dă o chitanţă din care nu pricep absolut nimic, nişte calcule zugrăvite cu cuiul. Că să am grijă ca ochii din cap de belet, că fără belet, adio conduri. O mîzgăleală de toată ura. O bocanciadă pe hîrtie. După două zile vine SMS. S-a greşit nota cu vreo 50 de lei. Bine, frate, normal, la cum era scris... Îmi dă după vreo săptămînă un SMS: pantofiiiiiiiiiiii! Mamă! Fug disperat la prăvălie. Omul era la o nuntă. Îi iau a doua zi. Nu îmi mai ia alţi bani, să-i port eu sănătos! Aşa am reparat cu un milion jumătate patru perechi. Asta înseamnă că nu mai am nevoie de nici o reducere de la nici un magazin. Or să treacă soldurile pe lîngă mine şi le zic pas, marş de aici!
