Păruiala politică televizată
Jucăria preferată a politicianului e televiziunea. Asta nu de ieri, de azi. Interesant e că, în perioade diferite, politicianul s-a jucat mereu altfel cu ea. La începutul anilor â90, yo-yo-ul era numai în mîna cîtorva. Erau nişte copii egoişti, care nu voiau să le dea jucăria şi celorlalţi, ba, mai mult, se foloseau de ea să-i pocnească în cap pe cei de pe margine. Era vremea cînd demonstraţiile antiguvernamentale de stradă nu puteau fi filmate din cauza ceţii, cînd se întrerupea emisia postului unic fiindcă televiziunea naţională era atacată de elemente duşmănoase (ceea ce făcea ca nişte vaşnici domni cu lămpaşe să-i sară în ajutor), cînd zîmbetul unui preşedinte, despre care se spunea că e "pentru liniştea noastră", invada tot ecranul. După 1996, jucăria a fost luată şi de tabăra adversă, care stătuse pe tuşă pînă atunci şi se uitase cu jind la cum se distrează privilegiaţii. CDR-iştii, nevorbiţi, au descoperit de la început deliciile guvernării de la televizor. Îi vedeai cum trec în fiecare seară de la un talk-show la altul şi ne povestesc ce mare lucru urmau să facă (fascinaţia vorbitului la televizor a fost atît de mare, încît au uitat să mai şi facă ceva). În fine, astăzi jucăria s-a democratizat, ca să nu mai vorbim de faptul că între timp au şi apărut mai multe jucării. Sînt mingiuţe, lopăţele şi găletuşe pentru toată lumea, nu trebuie nimeni să se mai bată pe ele. Cu toate acestea, puternicul zilei ia în continuare partea leului. Iar puternicului zilei de astăzi chiar îi place să facă asta. Preşedintele Traian Băsescu este un mare fan al camerei de luat vederi şi adoră să fie filmat în toate poziţiile: cum dansează cu doamna, cum mănîncă la restaurant, cum se dă cu snowmobil-ul, cum conduce, cum dă mîna cu alegătorii, cum se pupă cu alegătorii, cum se lasă fotografiat, cum se lasă filmat etc. Nu-i ajung, după cum se vede, momentele oficiale, cînd oricum este în lumina reflectoarelor. Iar televiziunile satisfac poftele exhibiţioniste ale preşedintelui, fără să crîcnească. Unii ar putea să spună: "Bine-bine, dar ce vină are el, dacă reporterii şi cameramanii sînt tot timpul pe urmele lui?". Să fim serioşi: dacă ar vrea, preşedintele Băsescu ar putea foarte bine să scape de oamenii televiziunilor şi să se dea, de exemplu, cu snowmobil-ul, fără să fie văzut de nimeni. Dar nu vrea. Dacă nu ar fi văzut de nimeni, atunci ce rost ar mai avea toate acestea? Omului îi place să se dea în spectacol, nu să-şi facă treaba neştiut de nimeni. Ultima modă în comunicare este transformarea televiziunii în videotelefon. Politicienii au ajuns să vorbească unii cu alţii numai pe această cale, dînd comunicate şi declaraţii la televizor. Recent, comunicarea între ei a împrumutat stilistica de la local kombat. Politicienii nu-şi mai transmit amabilităţi, ci se altoiesc unul pe altul cu hărnicie. Totul a luat foc de cînd Băsescu şi-a trimis prelungirea blondă să facă o declaraţie belicoasă la un talk-show. După ceva timp, a intrat şi el în arenă. (S-a văzut, după desfăşurarea ulterioară a ostilităţilor, că Elena Udrea nu e altceva decît purtătoarea de cuvînt neoficială a lui Traian Băsescu şi că nimic nu spune "de la ea".) Şi gata: totul a degenerat în bastonadă. Nu mai punem problema că nimeni nu se mai gîndeşte acum la strategii de postaderare sau la programe de absorbţie a banilor comunitari, ci că, mai întîi de toate, această gîlceavă televizată ne face de rîs pe toţi. Politicienii noştri şi-au pierdut cu totul simţul penibilului. De altfel, se vede că sînt mari fani ai emisiunilor cu amanţi care se păruiesc. Vedeam zilele trecute, la TVR 1, un film cu Jeff Bridges, în care eroul, supravieţuind unui accident aviatic şi conştientizîndu-şi astfel moartea, se schimbă fundamental, refuză să mai mintă şi se ţine departe de toate prostioarele traiului cotidian. După ce s-a terminat filmul, am zapat pe alte canale. Back to reality! Peste tot, politicienii noştri îşi dădeau la gioale într-o fericire. ...Şi atunci am realizat că oamenii aceştia se cred nemuritori.