Dacă doriţi să revedeţi
Îl urmărim pe Nicolae Ceauşescu – mult mai tînăr şi mai relaxat decît ne-a rămas în minte din zilele Revoluţiei. Vorbeşte despre sarcinile importante pe care trebuie să le aibă cinematografia: „Avem nevoie de filme bune, revoluţionare, care să prezinte măreţele realizări ale partidului nostru, să mobilizeze şi să înfăţişeze eroi care să constituie un model de muncă şi de viaţă. Or, tovarăşi, am văzut cîteva filme care nu numai că nu prezintă modele de eroi în viaţă şi muncă, ci – dimpotrivă – prezintă nişte elemente care se mai întîlnesc doar la periferia societăţii; dar nu pe aceştia trebuie să-i prezinte scenariştii şi regizorii noştri sau cei care conduc şi coordonează producţia de filme. Trebuie să lichidăm cu desăvîrşire această stare de lucruri!“. Apoi, tovarăşul secretar general al partidului dă un exemplu. Spune că îi vine în minte unul, pentru că tocmai e aici, la Mangalia... Un film cu un tînăr care e acuzat că a furat ceva şi nu recunoaşte. Toţi fac ochii mari: tovarăşul Nicolae Ceauşescu a văzut filmul ăsta? Iată că l-a văzut şi-l şi comentează. Şi nu oricînd, ci într-o „consfătuire de lucru“ a partidului. „Eroul acestui film – continuă tovarăşul secretar general – nu are nimic din tînărul muncitor de astăzi. Scenaristul şi regizorul care au realizat filmul, precum şi cei care au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secţia de Propagandă, unde este Comisia ideologică a Comitetului Central care trebuie să vadă aceste filme? De ce lansăm pe piaţă asemenea filme care prezintă denaturat realitatea societăţii noastre socialiste? Nu de asemenea filme avem nevoie! Avem nevoie de o cinematografie care să prezinte esenţa, modelul omului nou pe care trebuie să-l făurim. Avem nevoie de filme care să reflecte modelul uman al comunismului. Chiar dacă cîteodată trebuie să înfrumuseţăm un erou, e bine ca el să devină model, ca tineretul să ştie, să aleagă că aşa trebuie să fie!“
Apoi se vorbeşte despre efectele acestui discurs de la Mangalia, din august 1983, despre cum arta a intrat într-o perioadă neagră. O ascultăm pe Manuela Cernat: „Destinul regizorilor ale căror filme erau interzise era foarte dur. Erau obligaţi să supravieţuiască făcînd filme la comandă, filme de protecţia muncii, în provincie. Sau – ca în cazul cel mai dramatic, înregistrat de istoria filmului românesc în anii ’80, cazul lui Mircea Daneliuc – erau obligaţi să se întreţină practicînd alte profesii, care nu aveau nimic de-a face cu arta. Mircea Daneliuc a croşetat pulovere, la o maşină de croşetat, iar puloverele lui erau purtate cu multă încîntare de protipendada vremii. Mă întrebam atunci cum de acele persoane nu simţeau înţepături purtînd un pulover croşetat de marele regizor Mircea Daneliuc“. Apoi apare Victor Rebengiuc: „Singur nu putea să lupte un regizor. Trebuiau să lupte toţi, împreună. Să existe un curent de opinie, o solidaritate între ei. Dar n-a existat aşa ceva şi din această cauză n-a existat nici o şcoală de film românească, aşa cum a existat în Bulgaria – nu mai vorbim de polonezi, de cehi sau de unguri“.
Poate că n-ar fi rău să revedem din cînd în cînd acest episod din seria Reconstituiri, mai ales acum, cînd se vorbeşte despre „noul val al cinematografiei româneşti“. Din fericire, TVR Cultural l-a reprogramat şi duminica trecută – la o zi după ce un alt film românesc cîştiga Ursul de Argint la Berlin. Astăzi, cînd aplaudăm succesele regizorilor tineri, să aruncăm şi o privire înapoi, la destinul nefericit al unui film ca Faleze de nisip – scos de pe ecrane la doar trei zile de la premieră, pentru că avusese neşansa să fie luat la ochi de tovarăşul secretar general – şi al tuturor producţiilor care au fost cenzurate şi interzise în vremea comunistă!...
