Arheologie digitală
Dacă aţi utilizat intensiv calculatorul în ultimii 15 ani, probabil că aveţi undeva în casă o colecţie extinsă de CD-uri şi DVD-uri care conţin diferite versiuni de documente din trecutul dumneavoastră digital. Problema e însă că acest trecut digital nu va rămîne pe mediile de stocare numite pentru totdeauna. Băgaţi cîteva CD-uri sau DVD-uri, inscripţionate acum zece ani, în calculator şi veţi avea surprize neplăcute.
Ştiaţi poate că, în teorie, suporturile de stocare au o durată de viaţă limitată. The Atlantic a publicat, recent, un articol conform căruia colecţiile de CD-uri puse cap la cap cu grijă şi bani cheltuiţi, de melomani, în anii ’80, sînt ameninţate. În România, din cauza decalajului tehnologic moştenit din comunism, am început să cumpărăm pe scară largă aceleaşi CD-uri în anii ’90. Dar, în orice caz, CD-urile multiplicate în fabrică au, conform diferitelor estimări în vigoare, o durată de viaţă garantată mai mică de zece ani.
Problema e mai acută la CD-urile inscripţionabile pe care ne-am pus viaţa personală şi profesională, în ultimele decenii. Acestea sînt mai puţin rezistente la zgîrieturi şi mai puţin durabile decît cele zise originale, din cauza tehnologiei diferite. Şi, de fapt, unele dintre cele mai recente laptopuri nici nu mai includ CD/DVD writer-ul, ceea ce adaugă degradării fizice şi o problemă din categoria uzură morală. Umberto Eco observa, în Să nu credeţi că veţi scăpa de cărţi, că ceea ce e nou se perimează mai repede decît ceea ce e vechi: nu numai arhivele de diferite tipuri, dar şi documentele propriu-zise, create cu ani în urmă, sînt azi inaccesibile, fiindcă sînt incompatibile cu programele mai noi.
Comparativ, hîrtia poate avea o durată de sute de ani, chiar dacă volumele tipărite în ultimele decenii se degradează mult mai repede, din cauza compoziţiei chimice. Bătrînul disc de vinil rezistă fără mari probleme şi un secol, lucru care se vede şi din înregistrările arhaice de 78 de rotaţii care se mai găsesc la mîna a doua şi care încă funcţionează, în ciuda zgîrieturilor. Memoriile USB stick şi hard disk-urile externe folosite azi par o soluţie bună pentru arhiva personală, dar durata lor de viaţă e mai mică decît cea a CD-urilor şi DVD-urilor, sub doi ani, în caz de utilizare intensivă. În cazul hard disk-urilor cu capacitate mare, de peste 1 TB, problema e acutizată de faptul că pe un astfel de suport se găseşte echivalentul a cel puţin 1500 de CD-uri inscripţionabile, ceea ce înseamnă că un astfel de mediu de stocare te lasă fără o jumătate de viaţă, atunci cînd se strică.
Documentele tipărite la imprimantă sînt, probabil, cea mai proastă idee pentru păstrarea informaţiei, cel puţin dacă e vorba de culori, care îşi păstrează acurateţea doar cîteva luni. Fotografia clasică se degradează şi ea uşor, dacă e color, dar poate rezista cîteva zeci de ani sau chiar un secol, dacă e alb-negru. Filmul foto e destul de longeviv, în funcţie de procedeul chimic, dar nu reprezintă o soluţie de arhivare a diferitelor date. Banda magnetică îşi păstrează acurateţea pînă la 20 de ani, dar nu mai prea există, pe scară largă, maşinării care să o redea.
The Atlantic povesteşte despre un test făcut de experţii de la Library of Congress. Două CD-uri identice, lansate în 1987, au fost supuse unui proces de îmbătrînire accelerată, dar unul dintre ele a rezistat cu succes, în timp ce al doilea, fără îndoială dintr-un alt lot, a devenit transparent – deci total distrus din punctul de vedere al informaţiei. Diferite surse spun că durata de viaţă a unui astfel de obiect depinde de umiditatea din aer, lumină, folosirea unor markere pentru inscripţionare şi multe altele. Din punctul de vedere al utilizatorului oarecare, CD-urile şi DVD-urile trebuie, în principiu, copiate undeva pe un hard disk, pentru prelungirea vieţii, inclusiv din motive de compatibilitate. Televizoarele inteligente pot fi cuplate cu media servere şi diferite memorii, care permit redarea în condiţii bune a diferitelor fişiere digitale, audio, foto sau video. Totuşi, soluţia e una temporară, care prelungeşte viaţa colecţiei doar alţi cîţiva ani.
Cu cît suportul de stocare e mai nou şi mai încăpător, el are o durabilitate mai mică. Vechile şi problematicile dischete erau enervante prin erorile de scriere şi citire, dar, în principiu, fiindcă e vorba de suporturi magnetice, sînt mai durabile decît memoriile folosite azi. S-ar putea, cu alte cuvinte, ca la sfîrşitul vieţii să lăsăm mai puţine urme, orice-ar însemna acestea, decît fotografiile şi scrisorile rămase de la părinţi şi bunici.
În 2007, doi entuziaşti, pe nume Keith Cowing şi Dennis Wingo, s-au apucat de ceea ce Wired numeşte arheologie digitală. E vorba de Lunar Orbiter Image Recovery Project, care a recreat peste 2000 de fotografii realizate în 1966-1967 de cinci sateliţi din clasa Lunar Orbiter, trimişi de NASA să exploreze solul Lunii pentru aselenizarea misiunilor Apollo. La vremea respectivă, imaginile, stocate pe bandă magnetică, au fost tipărite la rezoluţie redusă, singura posibilă din cauza tehnologiei timpului. Benzile şi „magnetofoanele“ folosite pentru redarea lor au fost puse la păstrare, pentru a fi recuperate de Cowing şi Wingo după 40 de ani. După o serie de dificultăţi tehnice care au inclus găsirea unui echivalent pentru uleiul de balenă folosit în epocă pentru ungerea capetelor de redare, imaginile au reapărut la rezoluţia la care fuseseră stocate, dar niciodată reproduse. Printre ele se numără prima fotografie din spaţiul cosmic a Pămîntului, realizată pe 23 august 1966 de Lunar Orbiter 1.
Acest gen de poveste arată că arheologia digitală nu e o metaforă, ci o disciplină pe cale de a se naşte. La nivel personal, lucrurile sînt destul de simple: ideal e să ne păstrăm informaţia vitală pe cel puţin două suporturi, şi, dacă e posibil, în două locuri diferite, pentru cazul unor calamităţi. Serviciile de backup pe Internet (Cloud) sînt fiabile, dar costă bani, la cantităţi de date mai mari de 5 GB. În principiu, companiile care le asigură au resursele tehnologice şi logistice pentru păstrarea datelor pe o perioadă nedeterminată, aşa că singurele probleme de avut în vedere sînt durata de viaţă a companiei respective şi existenţa unei conexiuni la Internet – nu tocmai naivităţi, dacă avem în vedere un viitor de ordinul deceniilor. De fapt, mai complicat e să avem grijă pur şi simplu de arhivele noastre digitale: dincolo de discuţia despre durabilitate de mai sus, o problemă este organizarea informaţiei, care dă destulă bătaie de cap. Un astfel de efort arată că, de fapt, dintre sutele de Gigabytes pe care i-am generat în decursul ultimilor ani, o foarte mică parte e utilă sau merită păstrată dintr-un alt motiv.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).