Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului- simţ (inclusiv cel al ridicolului). Nu aveam de unde să ştiu că cel ce urma să fiarbă live-ul în cupele telecómediilor şi să spumege pocalele tabloidelor avea să fie altcineva: un os „regesc“ la care ghilimelele atîrnă mai greu decît numele propriu-zis: „prinţul“ Paul ex-Lambrino.

Întîmplarea face că l-am şi intersectat pe acest domn, prin 2002 – cred. Moderam atunci o emisiune de istorie pe nou-apărutul post Realitatea TV şi într-o zi am fost contactat telefonic de o doamnă ce s-a recomandat, amabilă, a fi purtătoarea de cuvînt a respectivului personaj. Ca să fiu sincer, m-am cam hlizit în sinea-mi – dacă nu mă înşel, distinsul domn candidase la preşedinţie în anul 2000 şi se remarcase strălucit doar prin faptul că băgase cu de-a sila limba română într-o cameră de tortură fonetică, violînd-o sistematic şi bestial. Ideea că un atît de zdrăngănitor vorbitor de limbă română are un purtător de cuvînt mi s-a părut chiar binevenită (apropo: îi rog pe entuziaştii care se joacă de-a modificarea Constituţiei să ia în calcul şi un articol care să oblige candidaţii la preşedinţie la vorbirea corectă a limbii de stat; asemenea prevedere ne va scuti în deceniile următoare de mari suprize – oricum, şansele ca la Cotroceni să vină un nou Carol I-ul germanofon sînt cvasi-nule). Revin: aşadar, m-a sunat doamna respectivă şi mi-a spus că „prinţul Paul“ ar avea unele lucruri (istorice) de spus. Din interes profesional, l-am invitat. Fac precizarea (pentru a înlătura orice alte presupuneri) că pe domnia sa această apariţie l-a costat fix plata taxiului cu care a venit. Nu mai insist asupra discuţiei noastre de atunci (probabil că vreo înregistrare s-o mai afla prin vreun dulap al Realităţii TV); singura concluzie la care (eu, unul) am ajuns acolo a fost că miza întregii odisei a „prinţului“ era o bucată din moştenirea casei regale a României – cea de-atunci (şi de-acum), cu distinsul şi greu-încercatul rege Mihai, cu cerebrala şi nobila regină Ana, cu atît de tonica principesă Margareta ş.cl.


Bun. Au trecut de-atunci cîţiva ani, nu puţini. Chiar dacă răstimpul fu insuficient pentru ca dl Paul ex-Lambrino să se împace cît de cît cu limba acestor locuri (pe care o schilodeşte fonetic şi fonemic pe mai departe, cu o puerilă veselie), domnia sa şi mereu zîmbitoarea, oare din ce motive?, a sa soţie au devenit personaje nelipsite din galeria de mucava ştanţată a vedetelor de ziar autohtone. Nu e bairam monden din care exoticul cuplu să lipsească – de la emisiuni de televiziune (plutôt cancanistice) pînă la mai ştiu ce lansare obscură. E greu de spus dacă acest flétri şi atît de media-prezent duo face şi altceva decît să zîmbească sticlos prin pixeli. Mai bine spus: ştiu ei să facă şi altceva decît să se autopropulseze cu anasîna, alimentînd complice setea de rating a vînătorilor de ciudăţenii de prin televiziuni? Grea întrebare.

Mai nou, exoticul duo a devenit trio. Să le trăiască! Nemişcînd un deget, neprihănitul prunc a şi ridicat o ditamai problemă: numele său de familie pare a fi – dacă certificatul de naştere redat în media nu e o glumă – „Al României“. Mă aşteptam de la dl ex-Lambrino să aibă înţelepciunea de-a evita acest derapaj. Nu era de-ajuns că numele copilului – Carol Ferdinand (adică numele naturalilor săi bunic şi străbunic) – e, în sine, un autentic program politic? Mai era pentru cineva un secret cît de mult îl iubeşte „prinţul“ Paul pe regele Mihai, pentru a cărui ieşire din decor pare a se pregăti mediatic (şi nu numai) încă de pe acum? E jenant că la noi îşi poate lua oricine orice nume de familie naţional vrea. Prevăd o contagiune frenetică: sub ce motiv unui junior de manelist(ă) i s-ar interzice pe viitor să-şi ia şi el numele ţării? Astfel încît, după Jean de la Craiova, Bianca lui Bote, Blonda lui Iri şi alte asemenea somităţi, nu văd de ce mîine unii nu s-ar numi în buletin Pardaian Alu România sau Giocondella deo Rumani.

Rog nu mă tentaţi, pe mai departe, să vă spun cele de cuviinţă şi despre cei ce l-au încurajat (sau năşit), din ranchiună dinastică sau din calcul politic, pe „prinţul“ Paul în această ambiţie! Zic doar atît: iată care a fost şansa „prinţului“ şi a nu foarte enigmaticei sale soţii – ei chiar au ajuns să trăiască, sperînd moşteni(to)ri, într-o ţară în care unii încă mai cred că nobleţea se cumpără la kilogram, precum fasolea.  

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon