Nu prea sînt pet-uri pe marginea drumului! – asta poate fi prima constatare, dragă cititorule, în momentul în care la Albiţa (pe firul drumului ce vine dinspre Huşiul vasluian) ai trecut graniţa în Republica Moldova. O făcui şi eu, mai alaltăieri, într-o maşină cu tineri istorici – plus britanicul Dennis Deletant, mai june decît toţi – care mergeau la o conferinţă, la Chişinău. Ofiţerii de la vama moldavă, foarte amabili. Pe lîngă ei, şi două tinere domnişoare ofiţerese în devenire (probabil făceau un fel de practică), în uniformă regulamentară, deloc blonde şi cu un aer categoric mai românesc decît presupusa rusoaică cu ochi de gheaţă verde din videoclipul Nikita al lui Elton John. Nu-ţi vine să crezi că aproape aceiaşi grăniceri – sau alţi colegi de-ai lor – erau acum vreun an foarte duri cu maşinile venite dinspre România. Aşa se scrie istoria: zîmbete, grimase, unde azi e zidul Berlinului, mîine e pod de flori – sau invers. Pentru cei sensibili la detalii, unul sare în ochi: imensa şapcă din uniforma ofiţerilor bărbaţi, mare cît o tavă de pizza, după model rusesc. Verde sau albastră, cu fireturi diverse, aveţi toate şansele s-o vedeţi relativ des pe străzile capitalei moldave.

Paradoxal sau nu, şoseaua de pe teritoriul Republicii Moldova este ceva mai bună decît şoseaua de pe teritoriul românesc al Uniunii Europene! De-o parte şi de alta – nuci, brazi, pe alocuri plantaţii de vii şi, din loc în loc, pîlcuri de mesteceni. Nu vezi gunoaie aruncate. Dar ai ocazia să admiri (pe partea dreaptă, cum mergi spre Chişinău), pe o coamă de deluşor, un impozant tanc sovietic din Al Doilea Război Mondial, dintre cele care i-au fugărit pe nemţi pînă la Berlin. Un indicator spune că acolo este Memorialul „Victoria“ – care pare mai curînd un memento: de la graniţa română a UE şi-a NATO şi pînă la Tiraspol, în rebela Transnistrie (unde soldaţi ruşi sînt cantonaţi temeinic de aproape 20 de ani şi nu dau semne că ar pleca prea curînd), nu-s nici 200 de kilometri. În fine. Şmecher tancul de pe deluşor, a rămas înţepenit tot cu ţeava spre Vest!

Din momentul în care am ajuns în Chişinău – şi am tras la Hotelul Codru (care-i „frate“ cu mulţi cetăţeni din România care ajung prin zonă) – nu mi-au trebuit decît vreo două ore pentru a afla că astenia acestei primăveri moldave are o miză de-a dreptul geopolitică. Pentru că aceasta este diferenţa dintre politică şi beţie: după o alcoolizare puternică, capul te doare a doua zi, dimineaţa; pe cînd în politică, mahmureala se instalează înainte de-a gusta propriu-zis din eveniment.


Despre ce e vorba: anul acesta, la adăpostul enormei capacităţi de legitimare a Istoriei, Moscova s-a gîndit să mai producă o manifestare de forţă & soft power (nu că i-ar fi lipsit aşa ceva în ultima vreme – vezi Georgia, Ucraina sau Kîrghîstan). Pe 9 mai a.c. se vor împlini 65 de ani de la înfrîngerea nazismului. Drept care ruşii au pregătit o mare paradă în Piaţa Roşie, la care au invitat să participe soldaţi şi din alte republici ex-sovietice. În mod normal, la Chişinău s-a pornit polemica (este exact ceea ce Moscova estima, de altfel, dat fiind că ea este direct interesată în şubrezirea actualei alianţe prooccidentale aflate la guvernare în Republicii Moldova). Problema este destul de spinoasă: teoretic, pe caldarîmul Pieţei Roşii vor defila urmaşii celor care l-au învins pe Hitler. Practic, e greu de demonstrat că basarabenii anului 1945 au fost printre învingători (mai curînd au fost, mă tem, printre învinşi). Un lucru e cert: n-a fost nici o fericire să scapi de Hitler doar pentru a intra pe mîinile lui Stalin. În măsura în care povestitorul se poate implica spunîndu-şi părerea, cred că propunerea iniţială a preşedintelui interimar Ghimpu era varianta optimă: anume, ca la Moscova să meargă o delegaţie oficială a Republicii Moldova, dar fără soldaţi. Uşor de spus, greu de făcut – pentru că e la fel de uşor de bănuit că, dacă actualul guvern moldav nu şi-ar fi trimis soldaţii, Rusia ar fi găsit lesne cîteva puncte sensibile pe care să apese cît să doară: bunăoară, preţul la gaze; sau vinurile şi spirtoasele moldoveneşti în care, ca prin farmec, se puteau găsi oricînd ceva metale, şi importurile s-ar fi sistat peste noapte (cum s-a mai întîmplat în anii din urmă).

La ora la care scriu, soldaţii Chişinăului probabil că-şi lustruiesc bocancii, fără tragere de inimă. Cînd eşti vecin cu Rusia, drumul spre reala independenţă este, cum spuneam, relativ curat şi fără pet-uri – dar e de două ori mai lung.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon.