Alt profesor, altă casă

La cîţiva paşi de casa lui Gh. Popa-Lisseanu de pe Calea Plevnei (despre care scriam acum două săptămîni), se găseşte nr. 54, tot monument istoric, avînd cam aceeaşi vîrstă (un secol?). A fost construită pentru Ion Clinciu, care era cumnat cu Popa-Lisseanu fiindcă luaseră două surori, fiicele unui colonel de intendenţă, iar fratele lor, generalul de corp de armată Paul Angelescu, a fost ministrul Apărării Naţionale în 1934-1937. Clinciu a fost toată viaţa profesor de istorie, la acelaşi liceu ca şi Popa-Lisseanu. Cînd şi-a început el cariera, în 1889, "Lazăr" nu era decît gimnaziu şi funcţiona într-un local modest, în curtea bisericii Sf. Gheorghe Vechi; clădirea în care se găseşte astăzi s-a inaugurat un an mai tîrziu. Cei doi cumnaţi asociaţi au întemeiat în 1892 Institutul de Băieţi Clinciu-Popa, care, sub firma Liceul Francez-Român, a fost în fruntea învăţămîntului particular bucureştean timp de 24 de ani, pînă la desfiinţarea sa de către autorităţile de ocupaţie germane. În autobiografia sa, Clinciu declară cu mîndrie: "am construit casă în Bucureşti, vilă la Bran şi o cramă admirată de multă lume la Vadu Săpat". Această autobiografie a fost descoperită şi editată de dna Ioana Popescu în volumul Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (2002), o extraordinară culegere îngrijită de Irina Nicolau şi colaboratorii ei. Autorul, care scria în 1936, se născuse în 1864, la Poarta-Bran, în acelaşi judeţ Făgăraş de unde era originar şi Popa-Lisseanu. Amintirile bătrînului profesor, chiar dacă sînt cîteodată naive, lasă o puternică impresie de omenie şi cinste. Povestirea începe cu şcolile în care a învăţat un băiat sărac, deprins cu coasa, cu secera, cu furca şi cu paza vitelor. Cînd era la Braşov, îşi plătea găzduirea ca ucenic la un cojocar. Mai tîrziu, a fost cîntăreţ de biserică şi învăţător într-un sat din Ardeal, cînd abia împlinise 16 ani. Istoria studiilor sale, pînă la liceul din Braşov, unde a dobîndit o bursă din partea unei fundaţii româneşti, e absolut patetică şi ar trebui cunoscută pentru a arăta cu ce sacrificii s-a format acea generaţie de intelectuali, din neam de ciobani, care avea să pună bazele învăţămîntului în România, chiar înainte de Unire. În 1883, Clinciu a trecut graniţa încoace, prin "vama cucului", adică s-a strecurat peste munţi, de la Bran pînă la Sinaia, drum de 12 ore pentru un adolescent viguros. La Bucureşti s-a înscris la Şcoala Normală Superioară, al cărei director era atunci Odobescu. Studenţii citeau la lumina lămpii de petrol, la Biblioteca Academiei, iar aceea "era într-o sală a Universităţii, ne putem deci închipui cît era de săracă", şi îl avea deja ca bibliotecar pe Ioan Bianu, tot un ardelean. Ideea de a lăsa scris prin ce încercări aspre devenea cineva profesor n-o putea avea decît un om mîndru de această experienţă. Din aceleaşi pagini se înţelege că el dezaproba agitaţiile studenţeşti din ultimul deceniu interbelic, cu alte cuvinte mişcarea legionară. În politică, Ion Clinciu, după ce ocupase o poziţie importantă în societatea civilă, ca preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Secundari, a ajuns deputat şi senator, mai întîi în partidul Conservator-Democrat, apoi în cel Naţional Român. Casa, parter şi etaj, cu balconul de fier forjat şi intrarea spre curte, avînd spre stradă o terasă îngustă, ferestrele fiind încununate de ornamente de stuc, se prezintă ca triumful unui burghez de primă generaţie. Nimic, totuşi, din prostul gust agresiv al parveniţilor. Dimpotrivă, corpul A, deci clădirea veche, are aspectul elegant "belle époque". Dar este părăsită şi încuiată, cu lanţ şi lacăt la poartă, cu o pînză jegoasă întinsă peste grilaj ca să ascundă ce e înăuntru. Să fie oare în curs o acţiune de revendicare sau noul proprietar n-a găsit încă mijloacele de a începe restaurarea pe care o merită această frumoasă casă? Să nu aştepte prea mult!