Prieteni
Michel Pastoureau, director la Ecole Pratique des Hautes Études - unde predă istoria simbolismului occidental - a publicat recent volumul Animale celebre (Seuil, 2008). Pînă în deceniul şase al veacului trecut, regnul animal a fost neglijat de istorici. Acum el face parte integrantă din imaginarul colectiv al fiecărei civilizaţii. Şi pe bună dreptate. Toate societăţile au rezervat animalelor un loc mitic, o prestanţă simbolică de prim-plan. Bestiarul oricărui grup uman e un rezervor de sens care poate, în fine, să-şi afle hermeneuţii. Demersul lui Michel Pastoureau se limitează, potrivit competenţelor asumate, la sfera occidentală. Autorul şi-a propus să ne prezinte o listă de animale, reale sau imaginare, care au marcat istoria umană, continuînd să o facă. V-au venit deja în minte cîteva exemple? Dacă nu, iată meniul: şarpele păcatului originar, animalele îmbarcate pe arca noahitică, bestiarul din Lascaux, Minotaurul, calul troian, măgăriţa lui Balaam, chitul (sau balena) profetului Iona, lupoaica romană, gîştele Capitoliului, elefanţii lui Hannibal, vitele din ieslea natală a pruncului Iisus, porcul sfîntului Antonie, Aboul-Abas (elefantul lui Charlemagne), Renart, leopardul englez, măgarul lui Buridan, rinocerul lui Dürer, dar şi, mai încoace de noi, Teddy Bear, Mickey şi Donald, Milou, Nessie, Laika (cosmonauta), ca să nu mai pomenim de mistreţii lui Obelix sau de Dolly, oaia clonată! Pastoureau ştie că lista sa e incompletă: ar fi putut figura în ea bufniţa zeiţei Athena, căţeluşa lui Montaigne, leul sfîntului Ieronim şi vrăbiuţele sfîntului Francisc, Baloo şi Babar, Felix Motanul sau Pantera roz... Că ne place sau nu, trăim cu animalele, le umanizăm, ne lăsăm influenţaţi de legenda lor. De la prima copilărie pînă la Apocalipsă, animalele ne interpelează şi ne ascultă, ne anunţă viitorul, ne profilează originile, se mulează pe dorinţele noastre, ne moralizează fabulistic şi ne liniştesc angoasele, atunci cînd nu ni le înteţesc, amintindu-ne "cît e de greu să fii om". Schema folosită în această pasionantă anchetă mi se pare excelentă: mai întîi faptele, aşa cum ne sînt redate de sursele cele mai credibile, apoi interpretarea lor, într-o cheie deopotrivă alegorică şi antropologică. Poţi citi o "fişă" în cinci minute, ai de unde alege, iar ansamblul îţi oferă mai mult decît suma ingredientelor sale. Cred că, după integrarea în UE şi NATO, culturii noastre îi lipseşte, printre altele, şi reintegrarea, fără cenzuri, omisiuni şi interdicţii ideologice, în marele bestiar al civilizaţiei continentale. Generaţii întregi au lipsit de la întîlnirea cu ocupanţii acestei lumi magico-religioase, populare sau savante. Toţi cei care, asemenea mie, au trăit primii ani de viaţă în vacarmul kitsch al propagandei pioniereşti, au fost lipsiţi nu doar de plăcerile gurii (ciocolată "adevărată", clementine şi alte bunătăţi), dar şi de modelarea propriei sensibilităţi în preajma "animalelor celebre". Pe mine unul nu m-a mai prins nebunia cu "şoimii patriei" (eram deja adolescent cînd această nouă formă de îndoctrinare şi-a făcut apariţia), dar tot resimt, citind volumul amintit, cît de lacunară mi-a fost interacţiunea cu aceşti companioni de vis paradisiac. Pentru copii, legătura cu zoologia culturii e o altă formă de a prelungi raiul inocenţei pierdute şi măcar acum ar trebui corectată această lipsă, deşi "noul imaginar infantil" e mai curînd tehnologic (şi robotic-destructiv) decît "edificator", în linia unui Colţ Alb. Acestea fiind spuse, revin, alături de Michel Pastoureau, la Milou (cel puţin pe el, împreună cu Tintin, l-am însoţit constant, graţie fostei "Biblioteci franceze" din Bucureşti). "Născut" în 1929, micuţul fox-terrier alb a fost iniţial protagonist, cedînd apoi terenul în faţa altor personaje, umane, precum căpitanul Haddock, profesorul distrat Tryphon Tournesol sau zăpăciţii detectivi ecolalici, Dupont & Dupond. Dar Milou a continuat să vorbească, "auzit" doar de cititorii atenţi. Vouă vă mai spune ceva?
