Bufniţele înţelepte şi stafia locului
Mă bucură reeditarea volumului Bufniţa din dărîmături - insomnii teologice de Mihail Neamţu, publicat pentru prima oară la Editura Anastasia în anul 2005. În timpul relativ scurt ce s-a scurs de atunci, autorul a devenit un exponent şi o figură-simbol a unei noi generaţii de teologi şi tineri intelectuali tout court, prin apariţiile sale publice, verbul bine măsurat şi lupta simbolică pe care o duce împotriva unor sisteme învechite, uneori chiar ticăloase, din România. În plus, de numele său se leagă numeroase speranţe venite atît din partea intelectualităţii româneşti, cît şi a Bisericii Ortodoxe; scrierile sale se constituie oarecum într-o punte între două părţi ce se observă atent una pe alta, dar care îşi vorbesc din păcate atît de puţin. Bufniţa... lui Mihail Neamţu, dincolo de metafora filozofic-teologică, este o carte în care şi-au găsit armonios locul chestiuni teologice, filozofice, pedagogice şi sociologice, legate de faptul religios din România contemporană. Mă voi mărgini să comentez doar aspectele care sînt un reflex al schimbărilor multiple produse de modernitate în corpul ortodoxiei româneşti. Cartea abundă în astfel de exemple, mai ales în prima parte, numită "Areopag". Totul este scris cu o pană ardentă, de tinereţe, Mihail Neamţu aruncînd pe pagina albă a insomniilor sale o mare cantitate de informaţie împănată cu reflecţii proprii - de unde şi dificultatea resimţită de cititorul mediu de a se orienta în acest volum. Un aspect de care autorul este conştient, în prefaţa celei de-a doua ediţii, revizuită cu atenţie. Entuziasmului juvenil i se recunosc virtuţile, dar şi slăbiciunile. "Pe alocuri, tonul moralist şi patetic, tributar amprentei studenţeşti a primului manuscris, mă stînjeneşte. Este bine totuşi să recunosc faptul că aceste pagini au fost scrise între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani." Învăţămîntul teologic Mihail Neamţu este absolvent de teologie. Iar ca mulţi dintre absolvenţii post-1990, pare a fi extrem de preocupat, pe alocuri necruţător, faţă de calitatea învăţămîntului teologic din România. Nu-şi ascunde pornirea şi pasiunea liber asumată pentru elitism. Fără a o defini exact, cere pentru "elita ortodoxă" crearea unor "Academii teologice de excelenţă, unde cei mai capabili... să-şi desăvîrşească studiile într-un regim de lucru şi de competenţă similare unor centre universitare din lumea occidentală". Descrie sec condiţiile dificile de studiu şi viaţă din facultăţile de teologie şi "aventurile" studenţilor teologici, unele dintre ele intrate de multă vreme, din păcate, în folclorul campusurilor studenţeşti din ţară. O dovadă clară a procesului de selecţie deficitar ce a pus stăpînire pe o branşă profesională deosebită. Lipsesc adevăratele locuri de studii, iar sărăcia cronică şi lipsurile duc la riscuri majore, cum ar fi "tulburările afective, depresia, crizele de personalitate şi abandonul studiului". Bine, am putea replica, însă nu doar studenţii de la teologie se confruntă cu astfel de probleme; or, tocmai acest aspect vrea să-l sublinieze autorul: teologia nu este o specializare ca toate celelalte; pentru a reuşi pariul, o adevărată "alchimie" a formării trebuie pusă pe picioare. Lipsesc programe de învăţămînt adaptate cerinţelor actuale. Lipseşte - mai spune Mihail Neamţu - relaţia maestru-discipol, atît de caracteristică Ortodoxiei, care şi-ar fi putut găsi un loc privilegiat de exprimare în facultăţile de teologie, după ce a dispărut aproape cu desăvîrşire din mediul universitar academic. E chiar rău văzut astăzi în România sau în Occident ca un student să se "lege" prea mult de un profesor, practicînd o transmisie tradiţională a cunoştinţelor. Cireaşa de pe tort în privinţa analizei învăţămîntului teologic mi s-a părut punerea în chestiune a "monosexismului, uneori misogin, al catedrelor de la facultăţile de psihologie. Mai este nevoie să spunem că nimic nu poate împiedica o femeie să predea la facultate un curs de patristică, etică sau dogmatică?". "Ţiganii şi Biserica" Acesta este poate unul dintre capitolele cele mai tari şi interesante ale cărţii, pentru că aduce în discuţie o realitate prea mult ignorată, prea mult trecută sub tăcere de ierarhiile ortodoxe. După ce inventariază atent problemele "memoriale" ridicate de existenţa ţiganilor în trecutul Bisericii Ortodoxe Române (a se vedea mai exact legea dezrobirii ţiganilor domneşti şi mănăstireşti dată de Mihail Sturdza în Moldova în 1844, respectiv, Alexandru Ghica în Valahia în 1845), Mihail Neamţu arată problemele sociale ale ţiganilor din România de astăzi. Cea mai mare parte sînt prea cunoscute pentru a fi enumerate chiar aici. Dar noutatea adusă de autor în subcapitolul intitulat chiar "Ortodoxia şi datoria răscumpărării" este aducerea în discuţia publică a rolului Bisericii în "recuperarea" socială (cu necesare ghilimele) şi apoi integrarea ţiganilor în "trupul viu al acesteia... marele pariu pe care ortodoxia românească îl poate juca în viitorii treizeci de ani". Pînă atunci însă, nu pot decît să fiu de acord cu autorul care observă rece că "după ştiinţa mea, Sinodul de la Bucureşti nu are nici un episcop de etnie ţigănească şi nici un departament care să se ocupe de problemele acestei etnii". O pierdere nu doar pentru "universalitatea ortodoxiei", ci şi o nepotrivire cu geniul istoric al acesteia de a se adapta suplu şi neinvaziv cerinţelor fiecărui neam în parte. Ghimpele memoriei Capitolul intitulat sugestiv "Despărţirea apelor: Biserica şi Securitatea" nu exista în prima ediţie a cărţii din 2005, semn că istoria, inclusiv cea "lentă", ecleziastică, se accelerează şi ea. Parcă nu mai are răbdare. Textul este scris după "toamna smintelilor" din 2007, cum o numeşte inspirat autorul. Cu toate că extrem de prudent, Neamţu ajunge direct la miezul problemei: "păcatul turnătoriei". Acesta este analizat şi judecat atît din punct de vedere teologic, cît şi al implicaţiilor profunde, pe termen lung, ale modului însuşi de a fi al Bisericii în lume. Memoria şubredă a dus la fragilizarea profundă a poziţiei clerului. "Din pricina dosarelor, numeroşi episcopi au putut fi şantajaţi fie de subalternii lor, fie de meschinii agenţi electorali ai tranziţiei. Corupţia înregistrată în mediile bisericeşti este rezultatul acestei legi a tăcerii - singura care a domnit nestingherită în ultimii optsprezece ani". Mai clar decît atît cu privire la potenţialul de armă letală al unei memorii traumatice rău asumate nu cred că se putea scrie. Este ataşată chiar şi o "epistolă a unui păstor" - o epistolă cum nu cred că va fi asumată vreodată din partea unui preot sau ierarh acuzat de colaboraţionism, dar care îşi păstrează întreagă valoarea de exemplu. ASCOR În mod vizibil, Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România (un "brand spiritual de succes" al anilor â90, dacă ar fi să utilizăm limba de lemn neodîmboviţeană) îl preocupă pe Mihail Neamţu. Autorul nu ne spune în mod explicit dacă a făcut sau nu parte din această organizaţie, care ar merita într-o bună zi un studiu aparte, datorită importanţei sale pentru înţelegerea faptului religios al anilor â90. Conferinţele de mare succes organizate de ASCOR au remediat, în opinia lui Mihail Neamţu, "una dintre carenţele majore ale sistemului de învăţămînt teologic din România, lipsa unei apercepţii şsicţ pentru fenomenul duhovnicesc". Tot în cadrul aspectelor luminoase ale acestei organizaţii, mai ales la începutul anilor â90, sînt enumerate activităţile caritabile, "reinventarea" studiului icoanei ortodoxe, editarea de casete şi CD-uri cu conţinut duhovnicesc. Ceea ce-l intrigă însă pe Mihail Neamţu este "tentaţia pietistă", cu puternice tendinţe de înregimentare, ce bîntuie ASCOR-ul. Or, aici, diagnosticul social al fenomenului ni se pare extrem de judicios. Pe de o parte, este vorba de excluderea tinerilor din deciziile cu relevanţă teologică din majoritatea bisericilor locale, iar pe de altă parte, de atracţia "terapeutică" exercitată de asemenea forme sociale de-a-fi-împreună, asupra unor tinere personalităţi preocupate de dimensiunea soteriologică a existenţei. "Precum odinioară Legiunea Arhanghelul Mihail, ASCOR apare ca una dintre acele entităţi, reale sau virtuale, de care un ego tulburat de o criză religioasă poate dispune în sens terapeutic" - Mihail Neamţu dixit. În fine, declarînd deschis "respectul şi neştirbita dragoste" pentru cei implicaţi în proiectele de succes ale ASCOR-ului de-a lungul vremii, autorul remarcă faptul că "unele şitalice în originalţ filiale ASCOR se constituie în asociaţii cvasi-familiste, lipsite de verticalitate duhovnicească şi clarviziune teologică de inspiraţie patristică". Îmi permit să adaug faptul că viitorul se anunţă dificil pentru această asociaţie; într-o lume din ce în ce mai secularizată, tentaţia închiderii în sine, cea a căderii în răspunsuri emoţionale imediate şi cea a diabolizării facile a celuilalt sînt capcane mortale. Mihail Neamţu arată într-o crudă lumină starea de fapt din mănăstirile ortodoxe, unde "votul ascultării este confundat adesea cu arta obedienţei şi lecţia ticurilor verbale", dar şi prezenţa luminoasă a părintelui Teofil de la Sîmbăta de Sus şi atmosfera extraordinară a serilor duhovniceşti, pline de "taina firescului". Un experiment unic de cateheză colectivă, una din reuşitele majore ale prezenţei publice a Ortodoxiei româneşti de după căderea comunismului. Dincolo de dimensiunea teologică intrinsecă a acestui volum, dacă vreţi să ştiţi cum se prezintă cu adevărat Ortodoxia românească într-un moment de răscruce, cel al modernităţii accelerate aduse de reconectarea deplină la Europa şi valorile ei seculare, citiţi cartea lui Mihail Neamţu. Bufniţele înţelepte se ascund adesea în ruinele unor clădiri în care nu mai locuieşte nimeni - poate doar stafia locului.