Ars amandi
La sfîrşitul anului mă duce gîndul înapoi, spre 1 ianuarie 2007, petrecut la Sibiu. Ţin minte că am numărat gongul miezonoptic în Piaţa Mare, cu sentimentul generos că păşesc (împreună cu toţi compatrioţii) într-un alt ciclu temporal. Un flashback inevitabil îmi reamintea iarna lui â89, cînd ieşisem ca disperatul în stradă, fără să ştiu ce va urma. Păpuşile ruseşti ale oricărui parcurs omenesc se telescopau astfel, pentru a se recompune, tot mai amplu, într-un soi de previziune funebră. Fiecare popor are perversiunile sale, pe care le venerează ca tradiţie. Trăsătura noastră strămoşească e legată de performanţa unui euroscepticism fără Europa. Ca societate infantilizată de comunism şi îmbătrînită de tranziţie, am intrat într-o lume nouă, pe care o respingem abia după ce ne-a primit. E greu să susţinem că aşteptările primitive (de tip oglinjoară şi mărgeluţe) ne-au fost satisfăcute. Aşteptam o minune exterioară, pe post de minune interioară. O asemenea eroare de calcul nu ne putea scuti de rezultatul grotesc pe care l-am obţinut. Idolatrizarea "Europei" a ţesut voalul nupţial prefăcut estimp în linţoliu. Copii bătrîni (dar ignorînd suveran faptul că puer senex e una dintre figurile lui Hristos), am reuşit să intrăm în nicăieriul unei obsesii realizate de alţii. Nimeni nu ne întrece la miraculită, o licenţă prin care-mi place să desemnez lenevia noastră metafizică, mioritismul fără leac. Şi nimic nu e mai nepoliticos, sub raport spiritual, decît să aştepţi, împotriva proverbului, ca Dumnezeu "să-ţi bage în traistă". O asemenea filozofie a destinului produce doar ferme de porci hămesiţi. Adică scene publice de canibalism, în registrul bestiarului cu pretenţii de Fiziolog bizantin. Recunosc. Am căzut cu o necruţătoare ingenuitate în capcana noastră de obşte. Am cultivat - nobilă dovadă de idealism subiectiv - himera că invadarea noastră de către Occident (comerţ, acquis, mode şi metode) va fi automată, benefică şi productivă. Vedeam birouri hi-tech, populate cu tinerei la costume chic; întrezăream, aidoma unui profet liberal la şomaj, civilizaţia străzii, revenirea curtoaziei, cizelarea manierelor, îmbunătăţirea şcolii, aplicarea consecventă a dreptului şi altele asemenea. Presupuneam că, în pofida sartrismului şi a morbului socialist care-i întreţine tentaţia utopică, Vestul ne va radicaliza moral împotriva comunismului rezidual în putrefacţia căruia colcăim vioi, de vreo două decenii. Mea maxima culpa! Ce pretenţie de luciditate critică mai poate avea o conştiinţă participantă care se înfruptă, pînă la intoxicaţie, cu asemenea baliverne bune doar în gura demagogilor ori în căutătura încruntată a netoţilor? Ca ins pregătit în cele misterioase ale religiilor, s-ar fi cuvenit să renunţ imediat la orice mistică naţională. Omul, zicea Luther, e un buştean. Habar n-am ce mobilă se mai poate sculpta din omul postistoric, postindustrial, postmodern şi postuman al Apusului ros de cancere spengleriene. Cu buşteanul nostru postcomunist nu se mai pot însă fabrica decît scobitori pentru măseaua care toacă mici. Uşurătatea cu care am îngurgitat dogma relativismului cultural, poruncă de peste Ocean, e depăşită doar de frivolitatea minciunilor mumoase, pe seama unui Neam victorios în plină fugă. Ei da, patosul negaţiei a devenit impotent. Dacă Socrate ar hălădui prin Bucureşti, l-am scoate la o bere. Dacă Zarathustra şi-ar mînui biciul în preajma noastră, ne-am aprinde relaxat o ţigară. Nesimţirea pe care sărmana "teroare a istoriei" ne-a garantat-o e mai forţoasă decît puterea cuvîntului de orice fel, de la cel revelat, pînă la cel revoltat. Secretul nostru imbatabil odihneşte într-o complezenţă masochistă sau (dacă vreţi) în dureroasa plăcere de a rămîne ce-am fost şi chiar mai mult decît atît, adică mai puţin decît puţinul. Neantul valah, temă de seminar sau motiv de istorie literară? Nici măcar atît. Nimicul nostru e vital şi insesizabil. Ca să-l deplîngi, trebuie să-l străbaţi pînă la capăt, cu speranţa infernală că o vei lua de la început.