Penitenciarul – o privire dinăuntru (I)

Lumea închisorilor este un loc de perspectivă socială pentru că, lucrînd aici, înţelegi cauzele dificultăţilor din familie, din şcoală, din comunităţile noastre şi din societate, care generează cea mai mare parte a delincvenţei. Pedepsele penale sînt importante pentru asigurarea ordinii sociale, dar ele, singure, nu pot rezolva problemele asociate delincvenţei. Din păcate, nu toți marii delincvenți ajung în penitenciare. Eșecul pedepsirii acestora are o semnificație profundă: el arată slăbiciunea sistemului politic și a autorităților responsabile cu ordinea socială, demoralizează populația și amplifică sentimentul de insecuritate (Garland, 1990). Cum putem evalua eficiența pedepsei cu închisoarea? Doar dacă, în timp, se apelează din ce în ce mai puțin la ea. 

Pedepsele prevăzute în Codul Penal intimidează oamenii doar atunci cînd ei sînt convinşi că vor fi arestați dacă vor comite o infracţiune. Or, delincvenţii obişnuiţi sînt speriați mai ales de condamnarea marilor infractori și de severitatea pedepselor, dar desconsideră certitudinea arestărilor. Sînt și situații cînd renunțarea la infracțiuni este generată de schimbarea modului de raportare a individului la propria persoană, la cei din jur, la trecut și la viitor. În urmă cu ceva timp, mergînd pe stradă, s-a apropiat de mine un tînăr care se liberase de patru ani din penitenciar (acum avea 32 de ani), se căsătorise, avea două fetițe gemene, serviciu, locuință. L-am întrebat dacă a terminat cu infracțiunile. „Da, am terminat cu viaţa de bandit, care a început pe la 15 ani, cînd exasperasem pe toată lumea cu bătăile și furturile, îi sfidam pe toţi și mă dădeam mare în puşcărie. Mă certam cu gardienii, provocam alţi deţinuţi, mă tăiam pe tot corpul ca să arăt că sînt în stare de orice. Sînt tot o cicatrice. De la un timp însă, nu mai pot să dorm noaptea: mă întreb ce a fost în capul meu atîţia ani, de ce nu vedeam că mă îndrept spre prăpastie?! Acum trăiesc cu o mare teamă: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult pînă cînd mă vor întreba: «Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămăşi cu mînecă scurtă şi numai tu porţi cămaşă cu mînecă lungă?». Din cau­za asta nu mă apucă somnul. Ce-am să le spun? Ce va fi în sufletul lor cînd vor afla, deşi acum eu sînt alt om?” 

Foarte mulți dintre cei care vin în închisoare sînt convinși că familia și avocații vor găsi soluții pentru a-i libera. Cînd veștile devin sumbre, optimismul este înlocuit de îngrijorare și apoi de descurajare. Așa începe adevărata experiență subiectivă a privării de libertate: conținutul său și rezonanța în comportament diferă de la o persoană la alta, în funcție de vîrstă și sex, de robustețea fizică și psihică, de nivelul cultural, de mărimea pedepsei. O deținută îmi povestea: „Primele săptămîni păreau un concediu odihnitor, pînă într-o dimineață cînd, pe la ora 5, am fost trezită de supraveghetoarea de noapte, care mi-a spus: «Îmbracă-te și mergi pe hol, de azi pleci la muncă». Împreună cu alte deținute, am ieșit în curte, unde aștepta un tractor cu remorcă, ce ne-a dus pe un lan de porumb care se întindea pînă în zare. Supraveghetoarea a spus că vom mînca doar după ce fiecare termină de tăiat buruienile de pe rînd. Începuse să se lumineze, aveam sapa în mîini și încercam să văd unde se sfîrșea rîndul meu de porumb. În acea clipă, m am simțit părăsită pe un cîmp străin și ostil. Atunci am înțeles totul: zădărnicia a ceea făcusem, absurditatea anilor de aventuri și petreceri, pierderea statutului social, cazierul, uzura fizică și, mai ales, sufletească”. 

Suferințele tipice închisorilor sînt greu de înlăturat. Omul care suferă se simte devalorizat, nu mai interpretează corect evenimentele și interacţiunile cu ceilalţi. Comportamentul său depinde de modul cum s-a format în istoria sa ideea de suportabil şi insuportabil, de reprezentarea a ceea ce înseamnă demnitatea umană. Putem vorbi despre o suferință normală, generată de cum înțelege fiecare calitatea vieții sale, și despre o suferința anormală, provocată de prăbuşirea speranţelor, de îngustarea relaţiilor cu semenii, de restricțiile inutile și nejustificate, de ambianța de viață dictată de alții. 

Nu toți deținuții vor să muncească. Într-o toamnă, am avut nevoie de o sută de deținuți să culeagă porumbul de la ferma unității, porumb cu care erau hrăniți porcii și tăiați apoi pentru a le da carne condamnaților. În curte, la aer, erau vreo mie de deținuți din care s-au înscris la muncă doar cinci. Motivele de refuz erau neașteptate: unul spunea că nu poate munci pentru că transpiră și el nu suportă să fie transpirat; altul spunea că este pianist și dacă merge la porumb se poate răni la aparate (în argou, pianist înseamnă hoț de buzunare, iar aparatele erau degetele cu care opera victima); altul spunea că dimineața urmărea o telenovelă și nu acceptă să piardă vreun episod. 

Alți deținuți nu pot sta însă inactivi și născocesc ceva cu care să-și umple timpul. La Penitenciarul Gherla, am fost martor la o scenă decupată parcă dintr-un film: un deținut își croșetase timp de trei ani o cămașă din papiote de ață și o terminase chiar în ziua sosirii mele. Îmbrăcat cu cămașa, a cerut voie să se plimbe prin curtea închisorii, să treacă pe la ferestre pentru a arăta tuturor noua modă de primăvară. În toată pușcăria se auzeau rîsete, fluierături, comenzi pentru bluze, tricouri, cravate. O impresie deosebită făceau nasturii cămășii, care fuseseră fabricați de un alt deținut: acesta fusese la grădina de legume, prinsese gîndaci de Colorado, îi acoperise cu o pasta de plastic transparent și atașase un inel de sîrmă pentru a fi cusuți la cămașă. Omul cu cămașa nota comenzile și cerea să fie plătit în țigări, cafea, săpun, biscuiți. După cîteva ore, cînd spectacolul s-a terminat, deținutul s-a dezbrăcat de cămașă, a deșirat-o și a început să o croșeteze din nou… 

Penitenciarele româneşti au cunoscut anumite schimbări din momentul în care au fost trimiși să-şi execute pedeapsa foşti demnitari ai statului, parlamentari, politicieni, persoane cu averi considerabile. Venirea acestora în penitenciar arată că impunitatea este o iluzie, că pot fi trași la răspundere și cei cu un statut social privilegiat. Desigur, cu condiția ca toate acestea să se întîmple în numele dreptății și nu al răzbunării și al calculului politicianist. 

La fel ca ceilalți condamnaţi, și aceştia suferă: se găsesc într-o situaţie umilitoare, iar filozofia lor de viaţă centrată pe ideea că pot obține tot ce-și doresc, că sînt învingători, s-a năruit. Adeseori, valoarea lor era dată de notorietatea funcției, de bogăţia acumulată şi de participarea la rețele de oameni puternici. Un mare efort le este impus de gestionarea impresiei: se arată zîmbitori și calmi, afirmă că dețin ași în mînecă pe care îi vor folosi la timpul potrivit, amintesc de prieteni sus-puși care lucrează pentru a-i libera. Îi frămîntă faptul că au pierdut pe mîna lor, deși aveau totul: inteligență, putere și bani. Uneori, cînd află că alţii au comis aceleaşi infracţiuni, dar sînt liberi, pot dezvolta sindromul perdantului radical: caută persoanele responsabile de situaţia lor actuală şi încearcă să le distrugă, nu le mai pasă de nimic altceva decît să se răzbune pe cei care au fost mai norocoşi decît ei. De fapt, pentru aceștia, adevărata pedeapsă va începe după liberarea din penitenciar: vor fi priviți de toată lumea ca foști deținuți, imaginea lor se va răsfrînge asupra familiei și mai ales asupra copiilor, accesul la anumite funcții le va fi definitiv refuzat, o atmosferă mută de reproș și dezamăgire îi va învălui de cîte ori vor ieși în public. Le rămîne doar rememorarea timpurilor de glorie și întrebarea dacă a meritat să riște pușcăria. Acum vor înțelege că trecerea prin detenție nu-i va părăsi niciodată… 

În prezent ne confruntăm cu o generație de delincvenți care și-a ales conștient cariera infracțională, considerînd că merită să stea în penitenciar pentru beneficiile obținute încălcînd legea. Ei au o capacitate crescută de a risca, de a corupe, de a contamina cu valorile lumii interlope tinerii amatori de aventură și trai ușor. 

Pentru o bună înțelegere a revendicărilor din închisori, perspectiva studiilor consacrate actorilor slabi ne ajută mult. Actorul slab este persoana fără resurse, dependent, stigmatizat, neluat în seamă. Cînd desconsiderarea atinge cote înalte, actorul slab formulează revendicări, construiește o cauză la care pot adera și alții aflați în aceeași situație. Brusc, toți neagă regulile existente deoarece „nu le mai găsesc sensul și motive pentru a le respecta”. În privința revendicărilor, una este ca deținuții să ceară hrană mai bună și alta mai mult respect, una este ca ei să fie tineri ușor de influențat și alta adulți cu vechime în detenție. Lucrurile se complică atunci cînd ei constată că instituțiile nu le ascultă vocea, cînd funcționarii îi lasă să se descurce singuri, chiar dacă le arată compasiune. Din acest moment, o scînteie de nemulțumire poate face ca revolta să izbucnească. 

O întîmplare trăită arată cît de important este să existe angajați cu experiență, care judecă flexibil lucrurile, adecvat vieții de detenție. Într-o după-amiază un deținut a acuzat dureri abdominale, cerînd să fie dus la infirmerie. Supraveghetorul i-a adus un ceai de mentă cald, dar el insista să ajungă la cabinetul medical. Colegii de cameră au spus că se întîmplă ceva grav cu el. Atunci, supraveghetorul, angajat doar de cîteva luni, l-a scos din celulă și au plecat spre policlinica aflată în aceeași clădire cu secția pentru femei. Cînd au ajuns aproape de policlinică, brusc, deținutul a început s-o strige pe Mimișor, o deținută aflată la etajul 3. Aceasta a apărut la fereastră, iar deținutul i-a cerut să trimită „caleașca“ (o pungă de plastic legată cu o sfoară lungă), pentru că are să i dea ceva. Supraveghetorul a înțeles că deținutul, sprijinit de colegii de cameră, avea un singur scop: să ajungă la clădirea femeilor. „Caleașca“ se apropiase de parter, cînd supraveghetorul l-a apucat de haină și a încercat să-l ducă cu forța înapoi pe secție. Atunci deținutul, furios, a scos o lamă din buzunar și a început să se taie pe mîini, pe față, pe cap. Surprins, supraveghetorul i-a dat drumul. Deținutul a fugit spre punga de plastic și, scoțînd o floare de păpădie găsită în curtea de plimbare, a ridicat-o spre etajul 3, spunînd: „Mimișor, azi e ziua ta de naștere. La mulți ani!“ A pus floarea în „caleașcă“ și s-a îndreptat spre supraveghetor pentru a merge la infirmerie „să l coasă“ și apoi să-l ducă înapoi la cameră…

(va urma) 

Florian Gheorghe este psiholog, autor al cărții Penitenciarul – ultima autoritate.

Foto: wikimedia commons