Teroare soft

Pe la mijlocul anilor ’80, a venit în casa părinţilor mei un profesor din Dresda, pe care tatăl meu îl cunoscuse la nu ştiu ce simpozion. Era perioada cea mai neagră a ceauşismului, cînd se stingea zilnic lumina, cînd la alimentară erau pe rafturi numai borcane cu compoturi necomestibile, cînd nu se găsea nici măcar hîrtie igienică. Omul, deşi venea din RDG, părea că e dintr-o ţară capitalistă. Avea relaxarea aceea în ceea ce priveşte propria-i existenţă şi mirările de rigoare cînd vedea realităţile de la noi. Aceleaşi mirări, dar de semn schimbat, aveam şi noi: cum adică, la ei viaţa în socialism nu e la fel? Nu prea era. Peste ani, cînd am văzut filmul Goodbye, Lenin!, am avut aceleaşi revelaţii. Cel mai mult am fost contrariat de felul de-a dreptul civilizat în care se purtau cei doi ofiţeri STASI, veniţi să ancheteze fuga soţului în RFG. Despre toate acestea mi-am amintit cînd am văzut zilele trecute pe TVR Cultural un documentar despre o închisoare STASI din Berlin. Erau filmate celulele, camerele de interogatoriu, erau aduşi în faţa aparatului de filmat foşti deţinuţi care-şi povesteau experienţele. Din cînd în cînd, o voce din off avea un comentariu cu tentă filozofică despre libertate şi pierderea ei. Documentarul era şocant, dar nu prin grozăviile pe care le prezenta, ci, dimpotrivă, prin lucrurile soft pe care le vedeai, incredibile în comparaţie cu ce ştim că s-a întîmplat la noi sau în alte ţări comuniste. Vocea din off vorbea despre experienţele inumane prin care treceau cei arestaţi. Imaginile prezentau o închisoare curată, cu celule spaţioase şi cu instalaţii sanitare OK. Toate arătau mai bine decît multe camere de hotel din România socialistă. Problema era că - ni se spune - arestaţii stăteau acolo săptămîni şi chiar luni, şi nu aveau cu ce să-şi umple timpul. Una dintre victime povestea cum, la un moment dat, a tras din pătură un fir şi a început să se joace cu el, de plictiseală. După ceva vreme, gardienii s-au prins că are o ocupaţie, au intrat în celulă, i-au luat jucăria şi, drept pedeapsă, au lăsat-o şi fără saltea trei zile. Oamenii se plîngeau că fuseseră interogaţi. Nu existau violenţe fizice. Problema lor era că, dacă voiai o ţigară sau o cafea în timpul interogatoriului, trebuia "să te umileşti" şi să rogi frumos să ţi se dea, "aşa cum ar face un copil de grădiniţă". (Sau că primeai cafea din oficiu doar dacă semnai ce ţi se cerea.) Mai mare umilinţă decît asta - greu de închipuit! Desigur, dreptul la libertate al individului este inalienabil, dar, în comparaţie cu ce se întîmpla în alte părţi, tonul plîngăcios al documentarului era de-a dreptul ridicol. Un occidental nu l-ar fi socotit însă nepotrivit - şi încă o dată se verifică faptul că germanii din RDG aveau un alt fel de socialism. Unul care era aberant, în raport cu standardele vieţii normale (dincolo de Zidul Berlinului, de exemplu), dar care pare o apă de trandafiri pe lîngă cel cu care am avut de-a face noi sau cei din alte ţări comuniste. Întîmplarea a făcut să văd un documentar cu un subiect similar, cu numai o zi înainte. Un film despre deportaţii în Siberia anilor ’40, difuzat tot pe TVR Cultural, în cadrul emisiunii moderate de Florin Iaru, "Tema de vineri". Fireşte că una e ce se întîmpla în anii ’40-’50 şi alta în anii ’70-’80, dar diferenţele sînt incredibile. Dacă în Germania oamenii fuseseră arestaţi pentru că-i ajutaseră pe alţii să treacă în RFG, cei din URSS nu făcuseră chiar nimic. Fuseseră ridicaţi pur şi simplu, suiţi într-un tren şi apoi în cala unui vapor (unde foarte mulţi au murit de sete - la propriu), "cazaţi" în nişte barăci insalubre (unde una dintre victime povesteşte cum se trezea dimineaţa cu părul îngheţat şi lipit de perete) şi erau puşi să muncească pînă la epuizare într-o mină de aur. Nu mai vorbim de torturile fizice, de mizerie şi de înfometare. Dacă în închisorile redegiste mureai de plictis, în cele staliniste mureai de-a dreptul, după ce în prealabil treceai prin chinuri greu de închipuit.