România ştirbă
Scriam, săptămîna trecută, despre idilizările televizuale ale lumii satului, despre mania de a vedea "autentic" şi "tradiţie" acolo unde acestea au cam dispărut de mult. Această mistificare tradiţională (am putea spune, avînd în vedere vechimea ei) face pandant însă cu o alta, de dată recentă. Cînd nu e obiect de artizanat, lumea satului este în mod necesar grotescă. Între aceşti doi poli, nu prea există nuanţe. Despre emisiunea D'ale lui Mitică am mai scris, şi am scris numai de bine. De altfel, producţia a fost premiată de mai multe ori. Reportaje lipsite de edulcorările cu care ne-am obişnuit, despre ţărani care-şi dispută nu ştiu ce palmă de pămînt, se păruiesc pentru că porcul unuia a intrat în bătătura celuilalt sau că un nuc face umbră degeaba pămîntului. În fine, lucruri derizorii care dau naştere la pasiuni măreţe. (De altfel, asta e şi miza emisiunii: discrepanţa dintre lucrurile mărunte, care animă poveştile, şi pasiunile stîrnite.) "Iată, aceasta este de fapt România profundă, cea a oamenilor simpli" - pare să ne spună emisiunea. După ce o urmăreşti însă mai mult, după ce depăşeşti entuziasmul iniţial, îţi dai seama că emisiunea are o hibă. Prea caută cu tot dinadinsul figuri care să-i ilustreze "teza", prea păcătuieşte printr-un exces de pitoresc. Construită să demonteze clişeele existente despre lumea satului, cade ea însăşi într-un clişeu, aflat de data aceasta la polul opus. Din fericire pentru noi însă, nu numai asta e România profundă. D'ale lui Mitică ilustrează totuşi varianta soft a acestui clişeu. Oamenii care apar acolo, chiar dacă au fost aleşi pe sprînceană, sînt, cît de cît, normali. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu personajele unei alte emisiuni care, chipurile, ne prezintă panseurile cetăţenilor simpli, legate de evenimentele petrecute în săptămîna precedentă - Părerea mea, de la Realitatea TV. La prima vedere, o emisiune simpatică, tăiată dinamic la montaj (produsă de Media Factory, ca şi excelenta "România mea" de pe vremuri), cu figuri pitoreşti care scot tot felul de porumbei pe gură cu privire la cestiunile arzătoare ale acestei ţări. Rîzi ce rîzi, pînă cînd îţi îngheaţă zîmbetul pe buze, în momentul în care te gîndeşti că oamenii ăştia mai şi votează... În fine, pînă aici - toate bune. Mai rău e cînd observi, după ce ai văzut cîteva emisiuni, că beţivii, boschetarii şi oligofrenii nu sînt personaje episodice în acest serial, menite să realizeze o pată de culoare sau să destindă atmosfera, ci chiar eroii principali. (Din cînd în cînd, pentru a se mima diversitatea, mai apar şi oameni normali.) Dacă ar fi să te iei după această emisiune, care ne prezintă indivizi de pe tot cuprinsul ţării, România e populată numai de scursori şi degeneraţi, ca într-o Curte a Miracolelor. Oameni diformi, ştirbi, cu feţele desfigurate de băutură, ieşiţi în pragul cîrciumii unde-şi fac veacul, se schimonosesc în faţa aparatului de filmat, spun măscări şi fac gesturi obscene. Apogeul a fost atins la ultima emisiune, unde unul dintre subiecte au fost homosexualii şi parada lor. Subiect generos, ce mai!, pentru cîţiva boschetari de prin Moldova, filmaţi în faţa unui bloc jalnic, confort trei. Indivizii se aruncau unii pe alţii şi mimau acuplări, îşi mişcau pelvisurile hăhăindu-se sau scoteau unduios limba printre dinţii stricaţi. O plăcere să vezi aşa ceva! Din cînd în cînd, contrapunctul era realizat tot de un soi de om al străzii, homosexual de data aceasta, îmbrăcat cu un sacou pe pielea goală şi în cap cu o perdea în chip de văl de mireasă. Altfel, chiar cînd nu ne arată specimene din acestea, emisiunea e un fel de Copiii spun lucruri trăsnite cu oameni mari, făcută ca noi să rîdem cu superioritate de gogomăniile pe care le scot semenii noştri (şi astfel să realizăm, pentru a nu ştiu cîta oară, cît de deştepţi sîntem). Cînd te compari cu retardaţii nu e greu să te consideri o lumină. Dar la ce te ajută asta? La ce te ajută să ai impresia că eşti singurul om cu scaun la cap într-o ţară de exemplare subumane? Nici să rîzi nu-ţi mai vine...
