Poveste de pe alte meleaguri
Într-o ţară normală, un preşedinte prins cu ocaua mică îşi dă demisia. Într-o ţară normală, un interviu jurnalistic e o confruntare, un meci în care se contabilizează scorul şi la sfîrşitul căruia există un învingător şi un înfrînt. Într-o ţară normală, spiritul combativ al presei nu este catalogat de către preşedinte drept "discreditare a statului". Vorbim de ţara în care se petrece povestea din filmul Frost/Nixon, regizat de Ron Howard. După cum ştim, o poveste adevărată: la 9 august 1974, Richard Nixon, al treizeci şi şaptelea preşedinte al SUA, şi-a anunţat demisia, în urma scandalului Watergate. David Frost, un moderator britanic de talk-show-uri uşurele, cu vedete, are ideea să facă primul interviu cu Nixon de după demisie. Fostul preşedinte american acceptă să facă interviul contra sumei de 600.000 de dolari, cei doi se întîlnesc în cîteva reprize, pînă la urmă Nixon e determinat să-şi recunoască vina şi interviul realizează cea mai mare audienţă pe care a avut-o vreodată o emisiune de ştiri în Statele Unite. Filmul ne arată, printre altele, cum se construieşte un interviu profesionist de televiziune. David Frost are o echipă de consilieri, cu oameni împărţiţi pe fiecare domeniu de interes, care gîndesc întrebările şi fac repetiţii cu posibile răspunsuri ale celui intervievat. Fostul preşedinte are şi el o echipă care pregăteşte răspunsurile şi studiază adversarul. Tot acest staff, de-o parte şi de alta, urmăreşte pe monitoare desfăşurarea dialogului dintre cei doi, pentru a aduce corecţiile necesare pe parcurs. Interviul e privit ca o confruntare, un duel, şi ambii combatanţi sînt conştienţi că, dincolo de amabilităţi, la sfîrşit unul dintre ei va pierde. ("Numai unul dintre noi poate cîştiga" - spune David Frost la un moment dat.) Omul de televiziune britanic e avertizat de oamenii lui, după prima rundă, că Nixon e un mare manipulator şi să nu se lase dominat de el. La rîndul lui, fostul preşedinte e sfătuit de consilierul său să dea răspunsuri lungi, să nu-l lase pe intervievator să preia controlul. Ca în vechea poveste cu David şi Goliat sau ca în filmele actuale de acţiune, eroul este copleşit de adversar. Frost pare o jucărie în mîinile unui Nixon uns cu toate alifiile şi mersul interviului este dictat de acesta din urmă. "Preşedintele conduce cu 11-0" - decretează după cîteva întîlniri consilierul lui Nixon. Asta pentru că Frost este - după cum se spune la începutul filmului - un "performer", un interpret al partiturii scrise de alţii. La un moment dat însă, acesta se trezeşte şi îşi revine spectaculos. Impulsionat de un telefon nocturn al fostului preşedinte, se transformă el însuşi în jurnalist, în investigator. Îşi pregăteşte cu minuţiozitate şi inteligenţă loviturile, iar în confruntarea finală îşi covîrşeşte adversarul. Lovitura de graţie o dă însăşi televiziunea - pe care David Frost ştie să şi-o pună în slujbă. "Cel mai mare păcat al televiziunii e că simplifică, diminuează idei măreţe şi complexe, perioade de timp. Cariere întregi sînt reduse la o singură imagine" - spune o voce din off, care vorbeşte şi despre "puterea reductivă a unui prim-plan". Acest prim-plan, figura descumpănită şi învinsă a lui Nixon, a atîrnat mai greu decît toate discursurile frumos împachetate de pînă atunci. La final, Richard Nixon îi strînge cu fair-play mîna celui care l-a înfrînt şi i-a făcut imposibilă reabilitarea la care spera. "Ai fost un adversar pe măsură" - îi spune el. După această excursie într-o lume normală (cu toate imperfecţiunile şi derapajele ei), să ne întoarcem la noi acasă, unde preşedintele este supărat pe spiritul critic al presei şi şi-a făcut abonament la emisiunea Naşul de la B1, al cărei moderator, Radu Moraru, nu ştie decît să se gudure supus şi să-i ridice mingea la fileu. Într-o ţară a blatului, filozofia e simplă: de ce să existe învinşi, cînd ambii combatanţi pot fi cîştigători?
