Jurnalismul de tip safari
În urmă cu cîţiva ani, pe vremea cînd infotaintment-ul românesc abia prindea contur, mă intersectam pe culoarele unei televiziuni cu reporterii de la ştiri. Nu-i invidiam: aveau mai mereu ochii roşii şi cearcăne, figuri posace, fumau mult (pe atunci nu prea conta cum arătau cînd plecau la filmare, căci nu transmiteau în direct de la faţa locului). Toţi visau să se mute la alte departamente, cum ar fi "la producţie", unde încă se mai făceau reportaje lejere şi emisiuni care presupuneau plimbări cu camera de filmat prin ţară şi întoarceri acasă cu sarsanalele pline. Operatorii de la ştiri erau cei mai hăituiţi. Primul drum după ce ieşeau din "tură" era la cîrciumă. Însă cel mai des mă întîlneam cu ei în timp ce cărau în spate trepiede şi înjurau printre dinţi. "Unde mergeţi?" "Accident pe DN1." "În seara asta cu poliţia, face razie în Ferentari!" "Nu ştiu... la mama dracului... s-a rupt un pod!" Erau cu toţii lipsiţi de cea mai vagă urmă de entuziasm. Nu se simţeau motivaţi. La ştiri nu lucrau decît cei lipsiţi de experienţă, ca să-şi facă ucenicia sau cei care, dintr-un motiv sau altul, nu prea vroiau să dea pe acasă. "Mi-a făcut scandal producătorul că nu i-am adus zăpadă!" - se plîngea cineva după o ninsoare abundentă care blocase întregul oraş. "Am filmat cei mai mari nămeţi pe care i-am găsit... ce era să fac? Să-i construiesc cazemate?" Astăzi, cei care au rezistat la ştiri privesc acele timpuri cu dispreţ. Dar sînt puţini. De altfel, e şocant să realizezi modul în care au "evoluat" televiziunile de la noi în nici 10 ani. De curînd am văzut o înregistrare a emisiunii Veniţi cu noi pe programul doi. În studio se fuma, iar lichidul galben din pahare părea să fie bere. Atmosfera de mică şuetă la cafenea era, în felul ei, înduioşătoare, însă mai autentică decît "şezătorile" pe care le organizează acum Mihai Tatulici. Dar să revenim la ştiri, unde tocmai s-a format o nouă generaţie de reporteri (rareori mai văd la televizor figurile triste de acum 5-6 ani). Ei sînt altfel. Au deja un microb. Intră în vrie. Una dintre motivaţiile principale este faptul că apar pe sticlă. Îi cunoaşte lumea. Aşa că li se cere inventivitate: dacă e tîrg de nunţi, te îmbraci în mireasă, dacă e raliu, apeşi pe acceleraţie, dacă e accident, te pui pe targă. Învaţă să facă echilibristică şi să jongleze şi, la un moment dat, nici nu mai realizează că o fac pentru rating. Sînt experienţe "extreme" care compensează lipsa unei vieţi reale, în afara televiziunii. O viaţă normală pentru care nu mai au timp. Exagerările devin evidente în momentul în care se întîmplă o catastrofă. Categoric, nu sîntem cel mai năpăstuit popor de pe pămînt. Peste tot sînt inundaţii, cutremure, uragane şi alte dezastre. Însă atitudinea reporterilor noştri faţă de "ştirea" propriu-zisă este de cele mai multe ori cea a excursioniştilor din Africa plecaţi la vînătoare de lei. Echipamentul adecvat e obligatoriu ca să pară cît mai profi şi cît mai "de acolo". Buzele însă rămîn în continuare rujate, fondul de ten bine întins. Mai mult decît atît, reporterii de azi îţi dau senzaţia că într-adevăr construiesc cazemate, deşi zăpada nu se vede pe nicăieri. Se "pozează" în mijlocul şuvoiului cel mai puternic, în dreptul casei celei mai dărăpănate şi transmit în direct, cu conştiinţa împăcată că aşa se face "meseria". Apoi se urcă în jeep-uri şi se întorc la televiziunile lor, pentru a se ocupa de ştirile de sezon. Mica lor vacanţă "exotică" se încheie aici, însă dramele oamenilor abia acum capătă amploare. Cui îi mai pasă de ce se întîmplă după ce apele se retrag şi soarele străluceşte pe cer? Africa s-a mutat deja în altă parte.
