Film de Oscar

Duminica trecută, în seara de dinaintea Galei Oscarurilor, PRO TV a dat dovadă de o intuiţie extraordinară şi a difuzat filmul care, peste cîteva ore, avea să cîştige premiul cel mare: The Hurt Locker, al regizoarei Kathryn Bigelow. Într-o vreme în care televiziunile, în frunte cu PRO TV, se întrec în a da numai filme de categorie B sau C, mişcarea mi se pare surprinzătoare şi merită aplaudată. Trecuse destul timp de cînd postul din Pache Protopopescu nu ne mai oferise surprize plăcute, aşa cum obişnuia să facă în primii ani de existenţă. Să sperăm, avînd în vedere puterea PRO TV de a da exemplu, că şi ceilalţi se vor gîndi de-acum înainte cum să dea astfel de lovituri de marketing de pe urma filmelor valoroase. E adevărat, lovitura de marketing a PRO-ului a fost atenuată de faptul că Gazeta Sporturilor a distribuit DVD-ul cu The Hurt Locker cu cîteva zile înainte – dar asta nu scade meritele postului TV. De altfel, televiziunea lui Adrian Sârbu a primit şi binemeritata răsplată: în timpul difuzării filmului, a fost lider de audienţă (vîrful a atins 8,3 puncte de rating la publicul comercial din mediul urban, cu 1,3 milioane de telespectatori la nivelul întregii ţări).

Admit că filmul regizoarei Kathryn Bigelow i-a lăsat indiferenţi pe mulţi – şi am auzit destule voci care spuneau că „nu e de Oscar“. Desigur, dacă vedem, ca filme de Oscar, Titanicul sau Pacientul englez, The Hurt Locker nu e nici pe departe aşa ceva...

În opinia mea, e o peliculă de-a dreptul fascinantă. Vă spune acest lucru un om care, atunci cînd dă de un film cu împuşcături, comando şi război – producţii de duzină, din care televiziunile noastre ne oferă cu generozitate – schimbă imediat canalul. Filmele de tip Rambo mi se par ridicole şi plictisitoare.

Aparent,

e o peliculă de război, cu militari, arme şi multe explozii. Ceea ce-l face să fie diferit şi ceea ce-i conferă valoare filmului lui Kathryn Bigelow este faptul că nu împuşcăturile sau luptele sînt personajele principale în această producţie, miza ei nu este să ne arate indivizi musculoşi şi transpiraţi mînuind mitraliere grele. Adevăratul subiect al filmului e viaţa oamenilor aflaţi în situaţii-limită şi la graniţa dintre două culturi foarte diferite, într-o lume absurdă cum e cea a teatrului de război din Irak.

ne vorbeşte despre cetăţeanul american devenit soldat, ajuns într-un teritoriu foarte diferit de cel al civilizaţiei occidentale. Un spaţiu straniu, în ruină, în care moartea nu e considerată o mare grozăvie. Un loc în care orătăniile se amestecă cu oamenii, iar dintre aceştia din urmă nu ştii cine-i paşnic şi cine vrea să te omoare. Toate fiinţele acestei lumi – bărbaţi, capre, femei îmbrobodite, pisici, copii – se uită la tine ca la un spectacol, atunci cînd le dezamorsezi bombele.

Filmul are suspans de te ţine mai tot timpul cu sufletul la gură. E alert, dar şi nuanţat. În plus, nu este deloc tezist şi are marea calitate de a nu-i pune pe soldaţi să ţină discursuri moralizatoare despre datorie şi patriotism. Întrebat la un moment dat ce-l împinge să-şi pună viaţa în pericol dezamorsînd bombe, personajul principal ridică din umeri. Nu ne serveşte ceva înţelept sau bun de ridicat drapelul american. Este ceea ce este, şi atît. Un om care s-a obişnuit să trăiască cu iminenţa morţii şi care, în viaţa obişnuită, se simte stingher (extraordinară scena cu soldatul întors acasă şi pus să cumpere cereale dintr-un supermarket!).

Dincolo de ritmul filmului şi de observaţiile psihologice, interesante mi s-au părut micile detalii, din acest univers al exploziilor şi-al morţii, care se transformă în poezie pură: o pisică şchioapă care traversează, într-un moment de suspans, strada plină de moloz şi de gunoaie sau un zmeu pe care personajul principal îl vede imediat ce deschide ochii după ce fusese pus la pămînt de o explozie. Combinaţia dintre adrenalină, fineţe a observaţiei şi momentele de poezie face din

un film pur şi simplu memorabil.