Cultură și comerț
Pentru unii, cultura e ceva care se apropie de zona celor sfinte. Prin urmare, fundamentaliştii esteticului îi aplică şi ei celebrul îndemn „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Cînd produc sau manipulează cultură, se ţin departe de orice ar face atingere cu domeniul comercialului: banul e ochiul dracului, iar noi ne ocupăm de lucruri pure şi înălţătoare, par a zice ei. E frumos, nimic de zis, să se ocupe de lucruri pure şi înălţătoare, numai că, gîndind aşa, riscă să trăiască într-o lume inexistentă, printre norişori imaculaţi şi pufoşi. În realitate, nici cultura nu e o fecioară îmbrăcată în alb, nici lucrurile care ţin de comercial nu sînt aşa de murdare şi de josnice.
Unde vreau să ajung? La faptul că eu cred că treburile care ţin de cultură ar avea numai de cîştigat dacă ar prelua unele practici din zona comercială. De exemplu, publicitatea. Visez la vremurile în care romanele bune vor beneficia de tot atîta atenţie ca detergenţii.
Nu de puţine ori am fost surprins de cît de convingătoare sînt unele campanii publicitare, deşi eu eram sigur că nimeni nu o să înghită gogoşile respective. Produse îndoielnice sînt cumpărate numai pentru că beneficiază de laude deşănţate la televizor. De exemplu, am cunoscut destui oameni care, văzînd la teleshopping nu ştiu ce tigaie „miraculoasă“ sau aspirator „revoluţionar“, au pus mîna pe telefon şi şi-au comandat produsele, deşi nici nu aveau nevoie de ele. Publicitatea i-a convins într-atît, încît au continuat să fie mîndri de achiziţie chiar şi după ce au avut tigaia sau aspiratorul în casă – care, desigur, nu erau nici pe departe ca în reclamă. Pur şi simplu, aveau tigaia aceea, celebra, despre care se tot vorbeşte la televizor.
Ei bine, dacă nişte obiecte de doi bani ajung să fie valorizate astfel în urma unei campanii publicitare susţinute, ce s-ar întîmpla dacă am avea astfel de campanii pentru lucruri cu adevărat valoroase, cum ar fi produsele culturale? Mă gîndesc la asta de fiecare dată cînd văd cum sînt lipsite de o promovare pe măsură filmele bune sau emisiunile de cultură, la Televiziunea Română. Uneori, ai zice că le e ruşine că mai difuzează şi aşa ceva şi încearcă să le facă să treacă neobservate.
Celor care cred că, orice ai face, lumea schimbă canalul cînd vine vorba de cultură, le-aş da ca exemplu extraordinarele rezultate ale campaniei pentru cărţile care se vînd împreună cu ziarul Adevărul. Iată că se poate! Oamenii stau la cozi pentru Kafka sau Dostoievski (cel mai bine vîndut autor, anul trecut, din colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“), iar romanele literaturii universale ajung să aibă incredibilele tiraje de peste 280.000 de exemplare.
Am auzit voci care spuneau: „Ce folos că au cumpărat cărţile? Le-au luat ca să dea bine în bibliotecă, nu să le citească“. Să presupunem că ar fi aşa – şi tot ar fi un cîştig! E de preferat să-ţi decorezi casa cu cărţi, în loc de carpete cu „Răpirea din serai“. Cartea aceea din bibliotecă, chiar cu funcţie de bibelou, exercită o energie pozitivă, aş zice. Măcar că omul vede un titlu şi un autor înscrişi pe cotor. Sau că există posibilitatea ca, la un moment dat, să o şi deschidă. Şi, dacă nu el, măcar copiii lui...
Aşa şi cu emisiunile de cultură sau cu filmele de artă de la televizor. Promovate cu asiduitate, ele vor atrage pînă la urmă atenţia publicului. Vor căpăta o aură de notorietate, ca banala tigaie de la teleshopping. Şi chiar dacă unii telespectatori, ajunşi să vadă o producţie culturală, vor schimba canalul după cinci minute, neînţelegînd nimic – tot e un punct cîştigat. Data viitoare poate vor schimba după zece minute.
Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu am porniri idealist-iluministe, de culturalizare a maselor cu orice preţ. Cred doar că, dacă arta şi cultura vor ajunge în casele cît mai multor români, va fi un pic mai bine în ţara asta.
