Cultura, handicap sau înjurătură
Am mai scris la această rubrică despre felul aberant în care e privită cultura de mulţi oameni de televiziune care se ocupă, într-un fel sau altul, de ea. (Şi este normal să fi scris, din moment ce rubrica se numeşte aşa cum se numeşte.) Observam cîndva că, în general, atitudinea faţă de cultură este una plină de compasiune, ca faţă de un om neputincios sau, mai degrabă, de un handicapat. Raţionamentul este simplu: cultura este oricum în inferioritate în faţa invaziei comercialului, a divertismentului şi a kitsch-ului, trebuie prin urmare s-o discriminăm pozitiv. Handicapul acesta se înregistrează peste tot în societate, dar cu atît mai mult pe micile ecrane, unde nevoia de rating impune dictatura celui mai mic numitor comun. Cum cultura ţine de excelenţă, de "straturile elevate ale spiritului", ea nu prea îşi găseşte locul în această configuraţie. Prin urmare, mulţi vorbesc dînd ochii peste cap şi luînd poze profetice despre iminenţa Apocalipsei: cultura e în agonie, dacă nu chiar pe moarte, tot ce e mai frumos în om se distruge şi umbra prostului gust ne acaparează. Cei mai mulţi oameni de cultură, cînd sînt invitaţi la televizor, nu fac decît să se plîngă şi să joace rolul victimei. Cei din televiziuni se simt datori, la rîndul lor, să-i mîngîie miloşi pe creştet. Fireşte, această situaţie este profitabilă pentru ambele părţi: unii trag foloase din statutul de victimă, ceilalţi îşi dovedesc lor înşile şi lumii întregi generozitatea şi nobleţea spirituală. În realitate, cultura nu este suferindă şi nici pe moarte. Ceea ce se întîmplă cu ea acum nu e diferit de ceea ce s-a întîmplat întotdeauna: cultura n-a fost niciodată iubită de masele largi. Altfel, în nişele în care se aciuează, ea o duce bine mersi. E adevărat, multe dintre faptele culturale care ne sînt prezentate la televizor sînt muribunde, dar astfel au fost de la bun început, nişte avortoni culturali - în fine, asta e o altă poveste. Această atitudine caritabilă faţă de cultură, pe care o au televiziunile, face pandant, în mod paradoxal, cu o alta, de semn schimbat. Dacă în primul caz era vorba de un impuls de a proteja cultura în "lupta inegală" cu faptul comercial, de data asta cultura însăşi e vînată, fiind confundată cu presupusul ei duşman. (Că opoziţia cultural/comercial este una grosieră şi că ea cere nuanţări - nu mai vorbim...) Aşa cum vameşii americani voiau să taxeze cîndva "Pasărea măiastră" a lui Brâncuşi ca pe orice obiect de consum, există destule cazuri în care cei din televiziuni tratează astfel lucrurile care ţin de cultură. Aşa cum se feresc să spună Coca-Cola, Mercedes sau alte nume de branduri comerciale, ca să nu le facă reclamă şi să nu fie traşi apoi de urechi de CNA, oamenii de televiziune cenzurează într-o voioşie nume de edituri sau de reviste culturale. Eşti chemat să vorbeşti despre starea presei culturale, dar nu trebuie să dai nume. Participi la o dezbatere despre situaţia cărţii, dar eşti împiedicat să numeşti editurile. Asta se întîmplă cu precădere la TVR Cultural, unde oamenii se pare că sînt cei mai speriaţi de propria umbră - propria umbră fiind, de fapt, cultura. Mai rămîne să mai cenzureze şi numele autorilor, şi tacîmul ar fi complet. În fond, de ce să-i faci publicitate scriitorului X, ca astfel să i se vîndă mai bine cărţile? Shakespeare sau Eminescu ar trebui numiţi pe ocolite, prin perifraze eufemistice sau, pur şi simplu, înlocuiţi cu un beep. Căci numele autorilor pot fi la fel de periculoase ca o înjurătură. Vi se pare un scenariu fantasmagoric? Aş zice că nu; la mintea bravilor culturali din televiziune, se poate întîmpla într-un viitor destul de apropiat. Oamenii fac chiar progrese: săptămîna trecută, de exemplu, am putut vedea o emisiune despre pictorul Dumitru Gorzo, ilustrată cu imagini din expoziţia pe care o are la MNAC, în care sexele personajelor din tablouri erau blurate...
