Altfel, despre securitatea comunistă

Niciodată nu mi-a plăcut Memorialul durerii, serialul documentar realizat de Lucia Hossu-Longin. Ba chiar m-a călcat pe nervi. Mă enerva că o aşa temă gravă şi importantă - crimele şi universul concentraţionar comunist - era tratată atît de prost, încît tot demersul risca să o compromită. Problema e că Lucia Hossu-Longin nu s-a mulţumit cu faptele pe care le prezenta şi a simţit nevoia să adauge de la ea, să dramatizeze suplimentar. Asta poate pentru că nu a considerat respectivele fapte suficient de grăitoare prin ele însele, suficient de şocante. Sau poate că a vrut să se pună pe sine în vedetă. Şi astfel, din cînd în cînd, ni se arătau lungi intermezzo-uri "poetice", cu sîrmă ghimpată şi păsărici pe ea, filmări cu încetinitorul, în care vedeam cîini care latră şi uşi metalice ce se închid cu zgomot una dupa alta. Pasaje care ne vorbeau, desigur, despre "artista" Lucia Hossu-Longin. Ca să nu mai vorbim de dădăceală, de vocea plină de patos din off, de morala care ne era băgată pe gît cu tot dinadinsul. Totul avea aerul de film de propagandă comunistă, numai că era cu semn schimbat. (De altfel, Lucia Hossu-Longin nu e deloc străină de filmele de propagandă de dinainte de ’89.) Lucrurile despre care se vorbea în Memorialul durerii erau teribile şi grăitoare prin ele însele, nu ar mai fi fost nevoie de îngroşări suplimentare, de literaturizări de doi bani şi de spirit agitatoric... Cînd ai nişte fapte aşa de puternice, a ţine să subliniezi de fiecare dată morala lor nu face decît să diminueze efectul. Aşa stînd lucrurile, deşi mă interesau faptele prezentate în documentar, cînd începea Memorialul durerii, ajungeam să schimb canalul. Şi mă înciudam că un asemenea subiect avea parte de o abordare aşa de mediocră. (Din păcate, felul penibil în care era realizat serialul Luciei Hossu-Longin nu-mi sărea în ochi numai mie. Printre tineri - cei care ar fi trebuit să fie publicul-ţintă, pentru că sloganul era "Memorialul durerii - O istorie care nu se învaţă la şcoală" - circulau chiar bancuri pe seama acestuia.) Iată însă că mi-a fost dat să văd de curînd la televizor un altfel de documentar despre lupta anticomunistă şi ticăloşiile Securităţii: Cold Waves (Război pe calea undelor), de Alexandru Solomon. Tematica era în esenţă aceeaşi, dar ce diferenţă între acest demers şi cel al Luciei Hossu-Longin! În Război pe calea undelor, tonul e decent, calm (şi cel al vocii din off, dar şi cel general, al filmului), nu e nimic arătat cu degetul sau pus la zid, oamenii sînt lăsaţi să vorbească fără să li se pună întrebări "deştepte". Iar ceea ce spun oamenii, de o parte şi de alta, este de o mie de ori mai grăitor decît orice discurs demonstrativ şi avîntat. "Dragi tovarăşi de la Cenzură, vă rugăm să lăsaţi această carte poştală să treacă. Noi iubim muzica, iar muzica nu are nici o vină." (Andrei Voiculescu, realizatorul emisiunii Metronom by request, citînd dintr-o carte poştală primită în vremurile acelea) "Eu, cu cît eram mai înjurat de Monica, cu atît îmi creşteau acţiunile." (Dan Zamfirescu, scriitor din grupul revistei Săptămîna) "N-am auzit pe cineva care să fi dat o palmă (la interogatorii)." (generalul de Securitate Ilie Merce) "Probabil că s-a frămîntat, s-a speriat şi starea psihică influenţează sănătatea." (tot Ilie Merce, explicînd boala subită a lui Noël Bernard, din care i s-a tras moartea) "Au fost foarte bine făcute, îmi pare rău că nu au fost făcute mai en gros" (generalul Pleşiţă, despre acţiunile violente ale Securităţii îndreptate împotriva Europei Libere) După asemenea replici, nu mai e nimic de adăugat. Iar Alexandru Solomon trebuie felicitat că, într-adevăr, nu a mai adăugat nimic.