Acnee juvenilă postrevoluţionară

PRO Cinema a difuzat săptămîna trecută filmul lui Lucian Pintilie Balanţa, ocazie cu care am realizat ce mare deserviciu îi fac televiziunile acestui film cînd îl reprogramează. Ceea ce nu se întîmplă, de exemplu, cu un alt lungmetraj al lui Pintilie, Reconstituirea, care, la aproape 40 de ani de la premieră, îşi păstrează prospeţimea. Problema cu Balanţa este că e impregnat pînă la refuz de spiritul care domina societatea românească la începutul anilor ’90. Să ne amintim: era o perioadă de agitaţie puberală, în care normalitatea o constituiau atitudinile extreme, de un patos (şi - privit de la distanţă - ridicol) împins la extrem. Cetăţenii se manifestau isteric în viaţa publică, asemeni tinerelor fete chinuite de revoluţia hormonală din corpul lor. (Mulţimi de vineţele pe sîn mi se ivesc şi plîng, măicuţă, plîng!) Oamenii tocmai scăpaseră de figura dominatoare a tatălui şi îi scriau, infantil, numele cu literă mică. Tot ca adolescenţii, indivizii se simţeau stingheri de unii singuri şi se agregau în turme. În turmă fiind, insubordonarea puberală le dispărea şi se supuneau orbeşte şi cu sentimentul datoriei împlinite oricăror ordine sau manipulări. "În genunchi! Să ne rugăm!" - urla Marian Munteanu de la balconul Pieţei Universităţii, şi oamenii se conformau cuminţi pe caldarîm, fără să stea deloc pe gînduri. "Moşierii vor să ne ia patria!" - spunea Ion Iliescu, fără să mai zîmbească, şi alte turme se constituiau instantaneu pentru lupta împotriva celor care n-au mîncat salam cu soia. Urletele şi smulsul părului din cap erau la ordinea zilei, la fel patetismele şi exageraţiunile. Lumea nu mai privea cu ochi normali realitatea, ci doar simţea enorm şi vedea monstruos. Sub imperiul enormului, monstruosului şi al isteriei - spiritul epocii respective - stă şi filmul Balanţa. Cînd l-am văzut prima dată, la premieră, mi s-a părut un film extraordinar, care spune lucrurilor pe nume, care "oferă o radiografie neiertătoare a societaţii comuniste" ş.a.m.d. Observam şi pe atunci unele stridenţe, dar le treceam cu vederea şi mi se păreau chiar binevenite. Este ca atunci cînd, la începutul anilor ’90, îi demonizam pe cei din tabăra adversă: eram conştienţi că le îngroşăm defectele şi le adăugăm altele noi, dar nu recunoşteam asta şi ne plăcea să ne autosugestionăm că acela era adevărul gol-goluţ. Era o perioadă a refuzului nuanţelor şi orice contextualizare, gîndire dilematică - hélas! - erau catalogate automat drept trădare. Îmi plăcea, de exemplu, în film (deşi niciodată în realitate nu se întîmpla chiar aşa), că apa ba nu curgea deloc din robinetele ceauşiste, ba curgea o chestie nefiresc de maronie. Acum, ieşit de ani buni din acea vîltoare, am privit filmul cu o imensă ruşine. Ruşine de cum eram cu toţii, ruşine de cum eram eu însumi. Jocul isteric al actorilor (în privinţa căruia Maia Morgenstern făcea chiar exces de zel), situaţiile neverosimile, trase de păr, omniprezenţa securiştilor, trimiterea la copiii handicapaţi (o idee la modă a începutului anilor ’90), Copşa Mică (un oraş la modă în aceeaşi perioadă), preotul din tren, interpretat de Gheorghe Visu, care spune că "numai băutura ne mai salvează", îngrămădirea tuturor scenelor tari legate de comunism (de la protestul scris cu creta pe trotuar în faţa sediului Miliţiei, pînă la luarea de ostatici şi înăbuşirea gestului disperat în sînge), incredibila frecvenţă a dialogurilor despre situaţia groaznică în care e ţara, agresivitatea generalizată, urletele continue, euforia înjurăturilor - toate mi-au relevat acum inadecvarea acestui tip de abordare, penibilul şi ridicolul acestui film. Din fericire, ne-am dezbărat de acel mod de a gîndi schematic, strident şi lipsit de nuanţe. Acneea juvenilă ni s-a vindecat şi acum nu ne mai face nici o plăcere să ne uităm la pozele în care faţa ne era invadată de coşuri.