„Mănînc. Dorm. Citesc. Lucrez.“
Sînt la Sibiu, acasă la mama şi la tata.
Mănînc nebunii cum nu mai sînt pe lume. De pildă: tocăniţă de cartofi cu ardei copţi, salată de vinete, clătite cu urdă şi mărar, ciorbă de cartofi cu tarhon, dar şi ciorbă de burtă cu ardei iuţi din grădină, şi cartofi prăjiţi. Da, banalii cartofi prăjiţi, mie nu-mi ies niciodată cum îi ies mamei. Am încercat să-i impresionez şi eu cu nişte ciuperci umplute şi cu o lasagna. Au mîncat. Dar cred că din politeţe. N-aş vrea să reiasă de aici că nu ştiu să gătesc. Mai ales acum, cînd am învăţat să fac clătite. Deşi nu ştiu cum or să-mi iasă la Bucureşti, unde n-o să am tigaia de la bunica – o tigaie neagră-tuci, în care nu se prinde aluatul. Dorm bine.
Citesc Poveste despre dragoste şi întuneric de Amos Oz. Şi, în fine, adică abia acum, m-am îndrăgostit de Julio Cortázar. Cel din „Urmăritorul“, „Scrisori de la mama“ şi „La dispoziţia dumneavoastră“ – povestiri din volumul Armele secrete.
Lucrez. Am terminat pînă acum o pereche de cipici de bumbac, un fel de balerini de purtat în casă, două perechi de mănuşi albastre din mohair şi două negre, din lînă, una cu bordură gri şi alta cu bordură albastră. Mănuşi fără degete, fireşte, că nu-s chiar atît de pricepută.
Pe lîngă toate astea, Păpuşescu, pisică-mea (că am luat-o la Sibiu) a făcut o pasiune fulgerătoare pentru un cîrpător. Cum deschizi uşa cămării, ţuşti la el. El stă în picioare, pe jos, sprijinit de perete, astfel că poate să-l adulmece de sus în jos şi de jos în sus, să se caţere pe el – ocazie cu care îşi ascute ghearele –, să-şi frece botul de el şi, în finalul ritualului, să se trîntească la picioarele lui, cu roatele-n sus. Îl adoră. Am impresia că va trebui să-l luăm la Bucureşti şi să-i cumpăr mamei altul, tot aşa de mare, ca să poată toca vinete pe el. Fiindcă adoratul ăsta e cîrpătorul pe care mama toacă vinete.
Adela Greceanu este scriitoare şi jurnalistă.
Foto: Cato Lein
