Viaţa satului în trei personaje

În fiecare sat există cîţiva oameni care, pe lîngă primar, au un rol esenţial în viaţa comunităţii, în menţinerea acesteia sănătoase, închegate şi, pe cît se poate, bogate şi învăţate: profesorul şi doctorul sînt, invariabil, două dintre personajele locale care au ceva de spus. Mai ales atunci cînd ei joacă, pe lîngă rolul clasic, şi unul care să sprijine, turistic şi economic, regiunea: Ioan Ştefănuţ, directorul şcolii locale, este şi preşedintele Asociaţiei Comitetului Local Operation Village Roumain (OVR), principala promotoare a turismului din Gârda de Sus; doctorul Cristian Ciubotărescu, medic de familie în comună, e, în acelaşi timp, preşedintele Asociaţiei de Speologie "Sfinx", cea care protejează cele 300 de peşteri din Apuseni, cu care sătenii au norocul să se învecineze. Şi doctorul, şi profesorul au rămas aici din pasiune şi din dorinţa de a face ceva pentru o zonă cu potenţial (cel dintîi a venit special din Bucureşti, definitiv; cel de-al doilea nu a plecat niciodată, deşi a avut ocazia). Lor li se adaugă un al treilea, morarul Iosif Negrea, care a respectat o viaţă dorinţa tatălui - cît trăieşti, să nu dai moara - devenind, la cei 80 de ani ai săi, simbolul păstrării tradiţiilor locale, în ciuda vremurilor schimbătoare. Poveştile lor spun, din trei perspective, povestea cu happy-end a Gârdei de Sus. Ioan Ştefănuţ, director al Şcolii "Emil Racoviţă", clasele I-VIII: Am devenit director în urmă cu 7 ani (după ce mai fusesem o dată 3 ani). De cînd am fost prima dată director, am vrut să fac ceva. În primul rînd, o mai bună pregătire a dascălilor pentru ore. Dascălii merg la cursuri, într-un cadru organizat. În Franţa am văzut cum trebuie să fie dotată o şcoală: aveau toate sursele de informare posibile, inclusiv calculatoare, din 1992. Prin mai multe proiecte cu Ministerul Învăţămîntului, avem acum 20 de calculatoare pentru elevi şi încă vreo 7 pe lîngă ele, precum şi un specialist, profesor de informatică. Aproape toţi profesorii sînt titulari. Avem cam 100 şi ceva de copii. Sînt destul de buni, se ocupă de ei, în general, părinţii. Deşi ne confruntăm cu un fenomen de semiabandon: de prin mai pînă în octombrie-noiembrie, părinţii sînt plecaţi la munte, la lucru. Rămîn cu bunicii, unii şi singuri, nesupravegheaţi. Şi atunci mai sînt probleme... La liceu intră peste 50%, iar restul, la şcoli de arte şi meserii. Şcoala turismului. Avem o asociaţie care a luat fiinţă în 1990: Asociaţia Comitetului Local "Operation Village Roumain" (OVR). Scopul ei principal este să utilizăm resursele locale şi să-i facem pe oameni conştienţi de ele. Abia în 1993 am reuşit să o legalizăm, după multă alergătură. Partenerii noştri ne-au dus la un curs în domeniul turismului. Am văzut cum e organizat la ei, în Belgia: ca o contrapondere la cel industrial pe care-l practicaseră acolo americanii, autorităţile au hotărît să ajute oamenii care voiau să facă turism mai restrîns: printr-o hotărîre de guvern, le-au dat celor interesaţi o sumă, ca să-şi amenajeze spaţiul, să aibă confort. Condiţia era să facă turism pe o perioadă de 5 ani. În vara lui ’91, a venit un grup de tineri, i-am găzduit pe la săteni, şi au plătit. O parte din membrii asociaţiei au aderat la ideea de a primi turişti în casă, alţii nu. Pînă cînd au văzut că străinii care vin lasă bani... Pensiunile s-au înmulţit pe zi ce trece. Acum sînt 29, iar proprietarii lor au urmat, în general, cursuri de calificare. Cristian Ciobotărescu, medic de familie şi speolog amator: Părinţii mei sînt din Bucureşti, eu am crescut acolo, pînă cînd am dat examen de post şi am venit aici ca medic. Cunoşteam zona. Am ales-o special pentru peşteri. Eu nu fac medicină de familie ca la oraş, unde eşti mai mult scrib, trimiţi pacientul la analize, ci una mai curînd apropiată de clinicienii vechi: ţinînd cont că sîntem la 33 km de cel mai apropiat oraş şi că oamenii nu prea doresc să meargă acolo... A venit la un moment dat un bătrîn şi m-a rugat să-l ascult la plămîni. Nu se auzea nimic, şi i-am spus. "Da, aşa e, a zis el. Că am fost eu la nu ştiu care, a spus că am bronşită, dar mi-a trecut, cu un leac băbesc." La mine a venit ca să-i confirm că i-a trecut. Altădată, mergînd eu prin comună, am văzut un alt bătrîn cu ochii roşii. L-am întrebat ce are şi mi-a răspuns că nu are nimic, doar calul a avut albeaţă la ochi. Şi vecinul îl sfătuise să-i dea un leac băbesc: să-i sufle peste ochi sticlă pisată... A pisat-o, şi cînd să sufle... a suflat calul. Asemenea lucruri nu se petrec zi de zi, v-am dat doar cîteva exemple. E mai greu, dar e mai interesant. În momentul de faţă fac o a doua specializare, în medicină de urgenţă: să pot interveni în situaţii-limită. Pasiunea cercetării şi explorării peşterilor o am de mic. În Gârda, am fondat un grup local, Asociaţia speologică. Grupul de speologi s-a coagulat cam în 1992, în 1994 am obţinut personalitate juridică, ca ONG. Ne-am apucat de inventarierea, cartarea peşterilor, am ajutat la amenajarea lor, inclusiv a gheţarului Scărişoara. Principalul scop al asociaţiei îl reprezintă protecţia şi explorarea peşterilor şi a patrimoniului carstic. Protejare prin mediatizare: sînt în jur de 300 de peşteri în zonă; Scărişoara este un gheţar subteran, al doilea ca volum din lume, obiectiv turistic principal pentru zona Munţilor Apuseni. Ariile protejate au fost stabilite ca atare printr-o hotărîre de Consiliu judeţean, în 1995. Tot atunci s-au stabilit regulamente de acces în peşteri, împreună cu Institutul de Speologie din Cluj. Pe unele le-am conservat cu porţi şi portar. În felul ăsta, cîteva peşteri, importante din punct de vedere ştiinţific, chiar sînt bine păstrate. Iosif Negrea, morar: Morar a fost tata şi am rămas eu în urma lui. Moara e de peste 300 de ani. Tata, care a avut în total 17 copii cu două muieri, mi-a zis să nu părăsesc moara cît trăiesc. De 60 de ani o tot folosesc, de cînd eram de 20 de ani. Bag porumbul acolo, în coşul ăla, dau drumul la apă, să se învîrtă, intru înăuntru, fac făină... 2-3 saci într-o zi. Înainte se lua uium, adică vamă din porumb sau grîu, nu bani. La moară am învăţat-o pe muiere: cînd vine cineva cu o litră de bucate, să-i macine. La vară măcinăm din nou, dacă aduce cineva: dar nu prea aduce, că acum sînt morişti de-astea micuţe, la curent. Mai aduc pentru borş, pentru vite... Pînă trăiesc eu, mai ţin moara. Or venit de la Bucureşti, s-o vînd. Dar le-am zis că n-o vînd. Dacă mor eu, atunci e altceva: n-are cine umbla după ea... Avem 3 copii, dar nici unul nu vine să stea la ea.