Iubire
Cînd pui un asemenea titlu, se presupune că va urma ceva siropos. Că va curge sînge din inimi și că un șuvoi de trăiri înflorate ne va lua pe toți pe sus. Dar nicidecum nu e vorba de așa ceva.
Există o infinitate de tipuri de iubire pe lîngă cel siropos, lipicios, mai sus menționat. În copilăria mea am avut norocul să fiu înconjurată de iubire din mai multe părți decît se petrece de obicei. S-a întîmplat ca atunci mai mulți oameni apropiați să aibă disponibilitatea de a iubi un copil. Și s-a nimerit ca acel copil să fiu eu. Și toți oamenii ăștia apropiați, rude și prieteni, au constituit un fel de cerc de foc în jurul meu. Care m-a făcut mai întîi să mă simt atît de în siguranță. Și apoi să-nvăț să mă mișc natural cu un asemenea inel de foc și de sentimente în jur.
Problema a fost că, fiind atît de încărcată de iubire, aceasta fiind, practic, combustibilul meu, am ajuns să nu funcționez decît cu o supradoză de așa ceva. Am devenit o mașină nu tocmai eficientă și costisitoare, care înghite prea mult combustibil premium. Fără șuvoaie și străluciri, am ajuns să nu mai pot fi pe linia de plutire. Multul și extraordinarul au ajuns să mi se pară obișnuit și cotidian.
Asta ar fi partea mai puțin bună. Partea bună e că am acumulat provizii de iubire. Că am devenit o cămară plină cu borcane și conserve nu cu castraveți, gogoșari ori sardine, ci cu senzații și sentimente. Această aglomerare de provizii pe viață nu mi-a fost inutilă: în varii situații (în cele mai multe dintre ele), mi-a furnizat suficientă muniție cît să răzbat prin zidul, devenit permanent, de indiferență din jur. M-a echipat cu o armură nu de metal, ci din vată de zahăr și bezele. Care, culmea, s-a dovedit suficient de folositoare cînd nu te-ai fi așteptat.
Dar m-a și împovărat, să zicem, cu o plăcută, însă complicată misiune implicită: să azvîrl, pe cît pot, în jur, precum cu confetti dintr-un pachet la petreceri, hălci din această iubire (căci nu știu cum să-i spun altfel) primită. Să întorc darul, dar nu formal, nu ca pe o obligație neplăcută. Ci pur și simplu atunci cînd îmi vine, cînd se leagă lucrurile, cînd e adecvat. Și întoarcerea asta să mă acrediteze, neoficial, drept un soi de Cupidon universal și nu atît de țintit.
Pînă una-alta, pînă să discutăm dacă și cît am reușit să fac asta în viața de toate zilele, pe scară mai mult sau mai puțin largă, o să-i amintesc, măcar în trecere, pe cei care mi-au asigurat cercul ăsta de foc și de protecție. Părinții mei, fiecare în felul lui: mama mea Gabi, luptîndu-se, cu supraputerile ei, să-mi croiască în jur cea mai bună lume posibilă în condițiile în care, de fapt, trăiam în dictatură și n-aveam acces la mare lucru; tatăl meu Slavomir – care s-a străduit, cu aceeași osîrdie, să-mi creeze și o lume imaginară formidabilă în jur, care să nu mă lase să simt direct, ca o otravă pe piele, ideologiile criminale, pînă la urmă, ale epocii. Bunica mea Tincuța, care a reușit să-mi ofere stabilitatea unei gospodării așezate într-un moment al lipsurilor și al neașezării. Bunicul meu Tache, modelul meu întru corectitudine, dar și îndrăzneală, care nu se lăsa doborît de nimic și care m-a învățat cum să fac față lucrurilor complicate cu mijloace simple, care țin doar de mine. Unchiul meu Radu, care a rămas un model de cum să te menții fără pată și să nu-ți pierzi simțul umorului într-o lume cu susul în jos. Oca, mama nașei mele Zizi, care mi-a deschis ochii asupra credinței și care mi-a dovedit cum iubirea poate face față distanțelor. Nașa mea Zizi, care, deși a emigrat de cînd eram foarte mică „pe lumea cealaltă”, a avut grijă să mă ajute, mereu, să am și eu acces la deliciile „Tărîmului Făgăduinței”. Reta și Vadic, prietenii noștri, care au contribuit la mitologia tatălui meu, scriindu-mi povești și inventînd personaje. Iar Reta, care era de fapt Clarette Wachtel, o pictoriță mai mult decît talentată, m-a învățat să desenez.
Ei sînt doar începutul cel mai explicit al unei liste care a tot continuat. La care voi mai reveni. Ideea e că nu poate trece vreun Sf. Valentin fără să mă gîndesc la ei, mai mult decît de obicei.
