Sufletul meu e mort
Un zvon circulă prin Bucureşti şi nu-mi vine să-l cred, deşi experienţa anilor din urmă a mai înregistrat boacăne la fel de enorme: s-ar pregăti distrugerea Şcolii Centrale! Este de datoria noastră a tuturor să încercăm a salva acest vestigiu al tradiţiei bucureştene. Operă reprezentativă a marelui arhitect Ion Mincu, construită în 1890, şcoala întruneşte trăsăturile "belle époque" şi caracterele "stilului naţional", fiind aşadar un document istoric din cele mai elocvente pentru identitatea oraşului. Sub numele vechi sau sub acela pe care l-a purtat în vremea de imitaţie sovietică, "Zoia Kosmodemianskaia", zece generaţii s-au perindat prin clasele în care, la începutul secolului trecut, domnea ca directoare doamna Delavrancea, soţia scriitorului. Adevărul este că, deşi planurile mafiei imobiliare nu par să ţintească direct acest ansamblu de clădiri, a ridica, de partea cealaltă a străzii Icoanei, trei zgîrie-nori, aşa cum există intenţia, ar pune în primejdie şcoala, care are nevoie de consolidare, şi ar călca - pentru a cîta oară? - legea, care prevede o rază de protecţie de 100 m în jurul oricărui monument istoric. În schimb, ceea ce este imediat în pericol este frontul opus al străzii, între răspîntia de la restaurantul "Moldova" pînă la grădina bisericii Icoanei. Elevii au dat alarma, după ce au vorbit cu muncitorii care, în spate, au început excavări, iar legăturile părintelui Ion Popescu de la biserica Icoanei cu primarul Onţanu au stîrnit bănuiala unor negocieri cu firma grecească al cărei nume e afişat pe unul dintre imobilele condamnate. În momentul de faţă, în starea de părăsire care prevesteşte demolarea, sînt ca nişte găoace goale restaurantul din colţ, cu un "patio" pseudo-spaniol, o clădire P+2+ mansardă de o eleganţă ofilită, pe care o mai vădeşte friza de ornamente de deasupra ultimelor ferestre, două căsuţe vechi, dintre care una cu faţada vopsită kitsch, fosta locuinţă a eseistului Petru Comarnescu, banal transformată, şi, la nr. 12, o fostă casă parohială foarte avariată pe care vecinii o mai ştiu drept "casa popii Vasca". Veţi spune, poate, că nu-i mare paguba. Dar pe sub pavajul nou al străzii Icoanei a rămas toată ţevăria învechită şi deteriorată care a îmbibat pămîntul de apă. Întreaga zonă e străbătută de cursul subteran al Bucureştioarei, gîrla care, odinioară, pornea din "balta Bulendroiului", adică un lac secat la 1873 pe vîlceaua căruia se întinde grădina Icoanei. Acest afluent al Dîmboviţei musteşte în continuare în adîncime. Aşadar, locul nu e potrivit pentru construcţiile proiectate, de o greutate neobişnuită. Pe de altă parte, nu e vorba doar de sacrificarea clădirilor de la suprafaţă. Chiar dacă s-ar proceda la descărcarea terenului de sarcină arheologică, obligaţie care nu e totdeauna respectată, chiar dacă ar ieşi astfel la lumină osemintele Zincăi, mama Bălcescului, care îşi doarme somnul de veci undeva în acest pămînt, fie că le-am pune într-o vitrină de muzeu ori le-am acorda o reînhumare cu tricolor şi decoraţie post-mortem, tot s-ar pierde personalitatea cartierului. Schitul de călugări de la Darvari, cu tot ce-l înconjoară, sarcofagul generalului Odobescu, pînă şi casa popii Vasca, încă frumoasă, deşi cu zidurile fisurate, formează un decor care are un anumit spirit de epocă. Facem aici trei blocuri-turn şi s-a terminat. Relaţia cu restul străzii Icoanei, care e plin de monumente istorice, se va rupe. Dacă şi splendida Şcoală Centrală ar cădea victimă invaziei noilor investitori - de care să ne ferească criza economică globală! - ar fi dovada că istoria a rămas doar materie pentru discursuri la toate aniversările de peste an, în faţa unor săli pe care şi Academia nu le umple decît din ordin. De aceea, mîna unui anonim a scris pe obrazul uneia dintre clădirile care vor fi desfiinţate: "Sufletul meu e mort!".
